Din pacate, trupul fiintei umane nu este nemuritor, ci numai sufletul este vesnic. Ca atare, omul moare si trebuie inmormantat. Aici intervine o problema, si anume unde si de catre cine va fi inmormantat. Aparitia intreprinzatorilor care si-au constituit cimitire private a creat o mare zanzanie intre stat, biserici si cultele religioase.
Daca pana nu demult, Biserica Ortodoxa a impus o sentinta dura asupra mortilor incinerati, in sensul ca nu pot beneficia de niciun fel de asistenta religioasa, zilele acestea a incercat sa arunce blestemul asupra cimitirelor private si a administratorilor acestora. Interdictie totala, un fel de militarizare ortodoxa a cimitirelor.
Or, moartea este - si va ramane, totusi - una dintre originile istoricitatii si ale identitatii ontologice ale omului. De altfel, unul dintre sensurile principale ale filosofiei si intelepciunii grecesti a fosta aceasta: filosofia este pregatire demna pentru moartea umana. Si cum, dupa ce omul se pregateste o viata intreaga pentru moarte, acesta, in cele din urma, sa nu beneficieze de un ritual de inmormantare?
In acest sens, putem spune ca moartea e un fenomen privat, o problema personala a celui in cauza. Omul abordeaza moartea in stare de improvizatie sau de nepregatire. Omul vine pe lume singur si pleaca din aceasta lume tot singur. Astfel, nu ne mai putem plange ca nu avem unde sa inmormantam mortul, ca ne vom trezi la usa cu 3-4 administratori de cimitire care se ofera sa ne ajute, mai mult, sa ofere toate serviciile necesare. O fi rau, o fi bine, Dumnezeu stie.
Potrivit reglementarilor legale in vigoare din Romania, cimitirele umane sunt de doua feluri: ale administratiei publice locale si ale cultelor religioase. Cu toate acestea, in actualul Cod CAEN (Clasificarea activitatilor din economia nationala) din Romania, la Sectiunea S - "Alte activitati de
