A sări peste prima, a doua sau chiar şi a treia masă pe zi era, în primii ani de după război, aproape o stare de normalitate. Mălaiul era produsul de bază!
1 /.
Veteranul de război Eduard Golimbioschine scrie: „Stimată redacţie, îmi aduc aminte mereu de vremuile grele prin care trecea România imediat după încetarea celui deal Doilea Război Mondial şi sosirea trupelor sovietice.
Eram funcţionar stagiar la Casa Corpului Didactic din Bucureşti. Banii nu mai aveau nicio valoare, un bilet de tramvai costa două milioane de lei, iar pâinea şi alimentele de bază nu existau, brutăriile şi magazinele alimentare dispăruseră aproape în totalitate. Pâinea o aduceau ţăranii în saci de iută şi se vindea în gara Titan şi în alte gări mici din apropierea Bucureştiului.
Revista presei
La serviciu, în fiecare luni de dimineaţă, se citea ziarul SCÂNTEIA şi, după comentariile obişnuite, se discuta, invariabil, despre pâine şi despre brânză. Noi, tinerii care nu aveam familie, râdeam şi spuneam cu ironie: «Aşa…şi acum problema brânzei…!». Şi colegii mai în vârstă povesteau ce au găsit de cumpărat şi ce au mai gătit din alimentele pe care le luau de la Economat: marmeladă de dovleac, mălai. Dar numai un sfert de kilogram de persoană pe zi. Se mai găseau făină, zahăr, ulei, dar numai în cantităţi mici şi nu zilnic, ci lunar.
Pacheţelul pentru job
Dintre toate alimentele, cel mai bine îmi aduc aminte de mălai. Luam zilnic de la Economat câte un cornet de 250 de grame, cantitate din care abia puteai face o mămăliguţă să-ţi ajungă dimineaţa, la prânz şi seara. Într-una din zilele acelei perioade, adică începutul anilor ’50, m-am trezit, ca de obicei, la cinci dimineaţa şi, tot ca de obicei, mi-am împachetat o bucată de mămăligă pe care am pus-o în buzunarul de la palton.
La 5.45 eram deja printre bărbaţii şi femeile din staţie cu care eram, cum s-ar zic
