Când faci turism, una dintre chestiile nasoale e că lumea te tratează ca turist. Adică toți se așteaptă s-arunci cu banii pe prostii, să fotografiezi în draci tot felul de statui bășite și să stai zi-lumină prin muzee, de parcă ai fi la al doilea job, nu în concediu. Singurul lucru de care te agăți, de-a lungul acestor zile plictisitoare de alergătură ”turistică”, e că vine seara și îți poți face de cap într-un bar local, să vezi cum se fac și alții muci, că de prietenii tăi te-ai lămurit. Aș! Ca un făcut, tot în ”bombe” turistice nimerești și noaptea, unde nu-i picior de localnic, numai d-ăia exact ca tine, care se uită unii la alții și-așteaptă să se întâmple ceva.
Toulon e unul din orașele care mi-au plăcut cel mai mult, dar nu pentru el însuși, ci pentru că eu am avut tăria de caracter să refuz totul. Proaspeții mei amici (localnici cunoscuți de pe net) au încercat să-mi vâre pe gât toată crema barurilor touloneze, care aveau însă un singur defect: nu erau baruri. Cafenele, da. Terase, da. Restaurante, ospătării, bombonerii, poate; dar nu baruri! Mi-au făcut capul pătrat că alea sunt ”specifice” Toulonului, că sunt încărcate de istorie culturală, că fel și fel. Am refuzat să-nghit gălușca și le-am repetat pân-au priceput: ”Duceți-mă într-un loc unde mergeți voi când vreți să faceți o baie la creieri, fără istorii culturale și alte fudulii pe moațe!”. Ca să-i iuțesc, le-am descris o noapte densă în Fire sau într-un alt bar bucureștean unde se lasă rău după concert. Au înțeles și m-au dus în Bar à Thym.
A fost perfect. Restaurantul e la etaj, concertele se țin în bar, berea curge-n valuri, nimeni nu face fițe și toată lumea se face tanc, chiar dacă în stil franțuzesc, adică mai pe mic, pe economie. Singura parte proastă e că Bar à Thym e în Mourillon, un cartier depărtat de orașul vechi, n-ai cum să ajungi altfel decât c-un taxi; până la urmă, nu
