Ceea ce nu pare încă să înţeleagă România este că noua capitală a românilor – ca şi a atâtor alţi europeni – se află la Bruxelles. Nimeni nu a obligat România să intre în Uniunea Europeană, ba mai mult: nimeni nu s-a grăbit să aprobe cererea ţării noastre de a fi acceptată în UE.

Dimpotrivă, s-a temporizat ani de zile, luându-se precauţia acceptării noastre alături de celelalte ţări ale Europei unificate abia atunci când nişte compatibilizări legislative şi de practică politico-administrativă minimale s-a socotit că au fost atinse. Contextul era unul de stabilitate şi de calm, riscul de a primi o ţară ale cărei standarde minimale erau destul de problematic atinse părea rezonabil, fiind contracarat de entuziasmul proeuropean al majorităţii populaţiei statului în cauză.

S-a conturat astfel momentul de jubilaţie de la 1 ianuarie 2007. Dar după nici doi ani, seismul care a scuturat Wall Street a determinat valuri de tsunami al căror impact impredictibil s-a resimţit şi pe bătrânul nostru continent. Dintr-o dată s-au impus măsuri asiguratoare mai ales acolo unde economiile şi gestionarea lor responsabilă erau mai ameninţate, iar România era marcată pe hartă ca aparţinând acestei zone.

Astăzi putem spune fără teama de a greşi că marea degradare a nivelului vieţii de la noi din ţară, începută în toamna lui 2008 şi nesfârşită nici astăzi, nu s-a configurat în urma unei prăbuşiri economice fără precedent. La noi economia nu mergea grozav nici înainte.

Nu am avut mari prăbuşiri fără plasă, companiile contraperformante au trecut în camera vătuită şi special amenajată – nu din generozitate samariteană, ci pentru că existau interese foarte precise – a arieratelor tolerate de guvernele noastre dragi.

Mărirea mizeriei omului de rând a venit nu dinspre organismele internaţionale, acestea având un rol consultativ, propunând şi nedispunând. Adevărul