Mă întreb de multe ori ce caută România în UE? Ce căutăm noi printre reguli, politicieni cu CV-uri curate, civilizaţie, seriozitate, discuţii deştepte despre democraţie sau luptă împotriva corupţiei?
De ce vrem noi, ăştia care stăm cu ochii lipiţi de toate antenele şi otv-urile, ăştia care nu adormim seara fără doza de ură de la vreun prezentator isteric de talk-show sau politician-circar de mahala, să ducem viaţa nemţilor? De ce vrem noi, ăştia care huiduim în stradă la incinerarea unui om, să fim respectaţi ca englezii? Sau de ce-om vrea noi, ăştia care-i votăm în procente halucinante pe toţi ciobanii, securiştii, corupţii şi analfabeţii, să fim egalii Franţei? Deci, de ce?
Citesc cu îngrijorare Raportul pe Justiţie prezentat de Comisia Europeană. Acum, nu mai e vorba doar despre derapajele politicienilor. În privinţa lor, m-am obişnuit deja, mai ales în ultima perioadă, să îi trimită Occidentul la colţ. Să le spună, de exemplu, prin Comisia de la Veneţia, că dau dovadă de „lipsă de respect faţă de Curtea Constituţională“. Sau că „demiterea preşedintelui a fost motivată mai degrabă politic, decât pe baza unui temei juridic solid“. Sau să îi forţeze pe cei mai importanţi oameni în stat să promită în scris că-şi vor vorbi frumos. De data asta, în ultimul raport, CE îndreaptă degetul şi spre noi, jurnaliştii.
Observaţiile liderilor europeni arată că „au existat numeroase exemple de mijloace de informare în masă care au exercitat presiuni asupra sistemului judiciar, precum şi anumite îndoieli cu privire la eficacitatea activităţii de supraveghere desfăşurată de CNA“.
Atenţionarea de bun-simţ a Comisiei Europene s-a transformat la noi într-o piesă de teatru patetică. Abia desprins, în ultimul an, de pe platourile propagandei anteniste, premierul Victor Ponta îşi face timp să scrie o scrisoare. Şi nu orice scrisoare, ci una pr
