Acesta este o declaraţie târzie de dragoste. Crede-mă, Platonov, şi iartă-mă – căci multe şoapte dulci ţi s-au spus şi mulţi ochi te-au sorbit, dar eu, numai eu te-am trăit. De ceva ani, am hotărât – şi, cu foarte puţine excepţii necesare, am reuşit – să scriu numai despre lucrurile care îmi plac. Ba chiar, care îmi plac atât de mult încât să mă facă să strig ziua pe străzi, iar noaptea să nu mă lase să dorm, împunsă de dorinţa de-a le spune şi altora: mergeţi la spectacolul ăsta, citiţi cartea asta, ascultaţi cântecul ăsta. Am întors spatele, dintr-o simplă nevoie personală – de a trăi departe de negură, agitaţie şi ură – nu doar unor locuri călduţe pentru un jurnalist, dar am ajuns să resping până şi titlurile cu cârlig, acel gen de afirmaţie musai cu verb, musai cu zvâc; şi asta până şi în cazul celor mai simple însemnări de-ale mele de pe un blog oricum suficient de umbrit unde, pentru o lungă (şi terapeutică?) perioadă, am pus cu meticulozitate cele mai simple, seci, infime titluri, tocmai pentru a nu invita pe nimeni la nimic niciodată – am vrut ca tot ce scriam să fie o şoaptă intimă, prietenească, adresată celor care au dat deoparte o perdea absolut nepromiţătoare şi astfel s-au pomenit în camera mea, unde poate deodată ceva... Să ne întâlnim, cu discreţie, la baza unui curcubeu bun, deloc senzaţional. Mă miră cei care spun „haideţi să scriem o dată şi de bine, haideţi să spunem o dată şi ceea ce ne place”. Pentru mine, asta este chiar regula sfântă după care caut să trăiesc de ani de zile. E gâlceavă destulă. Câinii stau arătându-şi colţii la poartă – câini buni şi câini răi. La nevoie, om mai mârâi şi noi o dată din ferestre – dar asta să ne fie excepţia. Se face însă că uneori, chiar când te duci la un eveniment cultural cu agenda şi pixul în geantă, hotărât să-ţi faci „treaba” – dacă vrem, ghilimelele seamănă cu nişte cercei din cireşe, nu-i aşa? –, frumu