Admir abilitatea cu care a fost virată în bălării problema ridicată în raportul MCV privind derapajele mass media. Subiectul fusese anticipat de OSCE şi Comisia de la Veneţia, deci mimarea surprizei de către unii şi alţii e ipocrită. Sursa: EVZ
Dar asta nu-l face mai uşor de înţeles pentru cineva din afara României, mai ales în Occident, deci prevăd că va fi greu de construit suport pentru reformă în zona asta, cum suntem obişnuiţi după un raport de ţară. La noi, lucrurile la noi sunt complet cu fundul în sus. În societăţi democratice, asocierea presă-calitatea democraţiei e una direct pozitivă: cu cât mai slobodă la gură e presa, cu atât mai bine. Pe această logică sunt construiţi indicatorii de democratizare şi stat de drept, precum cei ai Freedom House, Băncii Mondiale, Fundaţiei Bertelsmann, etc.
Dacă e să suspectăm vreun abuz, statul e ăla care bagă pumnul în gură jurnaliştilor (sau mai rău); invers, ar fi cam aiurea să-ţi imaginezi abuzul. Şi totuşi, se întâmplă, iar raportul pe MCV semnalează exact un atare pericol neobişnuit, iar îngrijorarea Comisiei UE se manifestă nu atât faţă de libertatea presei, ci faţă de echilibrul între libertate şi responsabilitate. Cine nu ştie România poate avea impresia că UE a luat-o razna, în direcţia URSS, preocupându- se de îngrădire mai curând decât de libertate. De unde şi reacţia interesată a crocodililor de prin redacţii, anexele de partid şi găştile de trafic de influenţă, care au îmbrăţişat caragialeşte cauza dezrobirii cuvântului. Desigur, povestea e o mare gogoaşă, iar în România situaţia e cu totul alta decât în SUA, Franţa sau Germania. Criza economică şi explozia internetului au lovit o presă încă imatură, neaşezată în tipare profesionale şi de business solide. Ceea ce în Vest e doar o provocare economică, pe piaţa subţirică din România, după exuberanţa anilor 2005-2008, e criză existenţială. Problema nu
