Am hotărât să nu mă mai uit la televizor. De azi înainte, voi privi doar în ochii lui Tessa. Ochii acestei femei sunt ca un fel de oglindă, în care ne vedem când ne pieptănăm sau ne bărbierim dimineaţa. Uitându-te în aceşti ochi, te vezi pe tine. Mai mult, parcă îi vezi pe toţi românii, cu tot cu ţara lor, aşa cum este ea în realitate. Aşa cum suntem noi de-adevăratelea. Cu bune, dar şi cu rele. Dar, relele sunt mult mai puţine.

Când mă uit la televizor, în legătură cu întreaga naţie din care fac parte aflu detalii despre următoarele: accidente mortale pe şoselele patriei, incluzând ”imagini şocante” oferite cu o rarisimă plăcere, furturi încheiate cu omorârea păgubiţilor, violuri comise inclusiv în incinta şcolilor, incendii devastatoare, unele provocate, maluri de pământ care se surpă peste oameni, politicieni care fură ziua ce visează noaptea, corupţie generală tot mai înfloritoare, preşedinţi care vorbesc despre ei la persoana a treia, europarlamentari agramaţi şi câte altele.

Când mă uit în ochii lui Tessa, prietena a doi orfani din Moldova, Mariana şi Vasilică, văd cu totul altceva. Mai ales când o ascult, rămân interzis:

”Sunt tristă când ţara mea spune ceva urât despre România. Când merg în România, mă simt ca o regină, lumea este foarte prietenoasă. Acolo mă simt iubită”.

Îmi mai place faptul că Tessa are acasă la ea o colecţie de străchini moldoveneşti, iar când vorbeşte, foloseşte cuvântul ”oleacă”. Fiind originar din Moldova, l-am folosit şi eu în copilărie, dar îl uitasem. După ce am ascultat-o pe Tessa, am hotărât să folosesc din nou acest cuvânt care miroase a straie domneşti aparţinând lui Ştefan cel Mare.

Dacă nu era Tessa, o străină oarecare, aş fi uitat acest cuvânt pentru totdeauna. În ţara ta, vine un străin care parcă te trage de mânecă şi îţi spune:

”Nu uita ce limbă maternă frumoasă şi b