Dacă eşti eurosceptic trebuie să găseşti argumente şi să răspunzi la o întrebare simplă, cu argumente factuale, uşor de cuantificat: i-ar fi mai bine României în afara Uniunii?
Opiniile euroscepticilor sunt formulate de cele mai multe ori plecând de la afecte şi emoţii care sunt iraţionale, de genul „nu-mi place de el pentru că nu-mi place de moaca lui“. Euroscepticismul sau chiar eurofobia din România din ultimul timp a început să se solidifice din vara vrajbei noastre de anul trecut, când Comisia Europeană a intervenit în micile noastre sfade interne, sfârşite, atât de tipic românesc, în pură coadă de peşte. Automat, pentru unii comentatori şi ziarişti, Bruxellesul a devenit echivalentul Înaltei Porţi, la care se închinau domnitorii români.
Comparaţia aceasta este mai mult decât puerilă şi nu stă în picioare la nicio analiză echilibrată şi imparţială. În primul rând, Ţările Române nu au dorit din tot sufletul să se integreze în Imperiul Otoman. Uneori, chiar s-au împotrivit acestui proces istoric, cu mai mult sau mai puţin succes. Mai degrabă, a doua variantă. Se uită că, în perioada fanariotă, Înalta Poartă (pseudo-Bruxellesul de atunci, în această logică viciată) impunea direct domnitorii în cele două principate, care domnitori cumpărau tronurile cu sume colosale, pe care şi le scoteau rapid într-un an sau doi, cât le permitea Poarta şi concurenţa, din exploatarea fără milă a ţării. În schimb, aderarea la UE a fost prioritatea numărul unu a mai multor guverne româneşti postdecembriste, chiar şi a celui condus de Adrian Năstase în perioada 2000-2004, când s-a luptat şi lucrat mult în acest domeniu. Nu fără folos. Total atipic românilor, procesul a fost continaut şi după 2004, ceea ce înseamnă că aceasta a fost una dintre direcţiile majore ale politicii româneşti după 1989 şi după atingerea obiectivului NATO.
Însă de
