Preot Ioan ŞTEFĂNESCU

Când participăm la înmormântarea cuiva, de fiecare dată auzim cuvinte pline de înţelepciune: “Când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălăşluim… ” – un medicament foarte necesar celor inflamaţi de microbul ucigător al necredinţei şi al neastâmpărului pentru bogăţie şi stăpânire nelimitată, uitând de condiţia vremelnică a trupului şi de urmările netrecătoare ale sufletului. Nu trebuie uitat că alături de asemenea gânduri şi preocupări stricăcioase, întinse peste măsură în lumea în care trăim, de prosperitatea materială bolnăvicioasă, există totuşi în fiecare om, mai mult sau mai puţin, neliniştea, căutarea şi dorul după o stare, după o realitate spirituală pierdută de

protopărinţii noştri, dar recăpătată pentru noi, prin jertfă, de Fiul lui Dumnezeu întrupat. Este vorba de viaţa veşnică, de bucuria şi comuniunea cu Dumnezeu spre care tânjeşte mereu omul, creat după chipul lui Dumnezeu, stimulat şi îndatorat să se asemene, prin efort, cu El. Idealul de recuperare a “raiului pierdut” dăinuie din momentul izgonirii omului din rai.

Această problemă a vieţii veşnice este pusă de un învăţător de Lege, care, deşi cu intenţii spirituale la început, totuşi, în cele din urmă, s-a edificat cu certitudine asupra condiţiilor ce urmează a fi îndeplinite pentru cucerirea fericirii veşnice. La întrebarea lui: “Ce să fac să moştenesc viaţa veşnică?”, Iisus îi răspunde: “Să iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” – adică, să respecţi iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui.

Nevoia îndreptării este o nevoie vitală şi dum-nezeiească până la sfârşitul veacurilor.

Răspunsul Domnului referitor la cine este aproapele nostru este formulat într-o pildă inspirată dintr-o întâmplare, dar în care El strecoară pentru totdeauna adevărul divin reprezentativ şi specific Creştinismului. Pilda samarineanului