După ra­por­tul Comisiei de la Veneția, ra­portul Comisiei Europene este cel de al doilea document in­ter­național care radiografiază vara noastră nebună.

Raportul de țară publicat săp­tă­mâna trecută nu este un raport obișnuit în cadrul MCV – el a fost redactat doar pentru România, nu și pentru Bul­ga­ria, și vine după evenimentele de astă-vară care au pus sub semnul întrebării statul de drept. Do­cu­men­tul este o in­te­re­santă combinație între o parte po­litică ce se referă la faimoasele punc­te de pe lista lui Barroso și o par­te tehnică axată pe analiza pro­greselor cu privire la cele patru con­diționalități stabilite prin MCV. Deloc surprinzător, tonul celor două părți ale raportului di­feră, prima fiind mult mai critică decât cea de a doua. După ra­por­tul Comisiei de la Veneția, ra­portul Comisiei Europene este cel de al doilea document in­ter­național care radiografiază vara noastră nebună.

Statul de drept

Evident, prima parte a raportului este total atipică pentru că vi­zează de fapt criteriile politice de apartenență la UE – statul de drept fiind unul dintre ele. Nu ni se cere vreo performanță ex­tra­ordinară, ci doar să nu ne mai batem joc de lucruri considerate valori fixe ale UE, fără de care nu se poate pune în discuție niciun alt subiect de dezbatere eu­ro­peană. Din punctul ăsta de ve­dere, găsesc un pic ridicole în­cercările unora dintre co­men­tatori (inclusiv de la nivel gu­vernamental) de a ne convinge că, de fapt, acest raport e un ra­port bun. Cum ar putea fi bun un raport care constată că în pri­vința respectării criteriilor mi­nimale ale statului de drept Ro­mânia are încă probleme după ce a traversat o vară neagră? Ce poa­te fi bun în constatarea că Gu­vernul României are în com­po­nența sa doi miniștri anchetați pentru fapte de corupție? Și cum poți să speri în mod realist că se vor debloca fondurile europene,