După doi ani în care progresele au fost minore în raport cu promisiunile angajate, întrebarea care apare este dacă acordul cu FMI poate contribui substanțial și prompt la creștere economică.
Chiar și adepții moderați ai politicilor FMI au început să se întrebe dacă nu cumva actualul cadru, în care se negociează doar listări și privatizări, reforme dificile în energie și sănătate și parametrii monetari stricți, nu are nimic de-a face cu obiectivul principal al anului – creșterea economică. Aproape cu orice preț, creșterea economică este un obiectiv social, și mai puțin politic. România nu-și mai permite să abiă o economie stagnantă. Desigur, toată discuția din anii 2004–2008 a fost legată de creșterea „nesănătoasă“ cu fluxuri de capital care au inundat economia noastră, pe fondul unei cereri spectaculoase, ceea ce a dus la un lanț vicios al împrumuturilor cu dobânzi ridicate. Politicile publice au trăit o politică a iluziilor suplimentare, exagerând un sector care nu putea să se dezvolte pe baze sănătoase și, de aici, excesele. Concomitent, cu un alt ritm, e drept, au apărut investiții, dezvoltări urbane, servicii. Adică o economie care, cel puțin în termeni cantitativi, a crescut. Iar la dimensiunea PIB-ului României, deocamdată cantitatea este ceea ce contează. PIB-ul Greciei, o țară cu 60% din populația României, care se prăbușește de 5 ani cu procente bune, rămâne cu aproape o treime mai mare decât cel al nostru și prin asta înțelegem lipsa dimensiunii cantitative de care vorbeam.
Ce propune FMI în acest context? De fapt, FMI a propus aceste lucruri acum doi ani, când contextul era altul. Acum doi ani, economia românească era încă în perioada de stabilizare. Acesta era obiectivul și, de aici, propunerile de a intra cu forcepsul în companiile publice, care destabilizau economia. Sunt peste 1.000 de companii de stat, dintre care 24
