Obiceiuri vechi păstrate cu sfinţenie, liniştea locului, simplitatea oamenilor şi ospitalitatea lor, frumuseţea peisajului, locurile încărcate de istorie sunt numai câteva dintre aspectele care te fac să crezi că ai păşit pe „o gură de rai“.
Intrăm în căsuţa scundă, într-o încăpere mică. Lemnele trosnesc în foc, iar pe plită fierbe încet o oală plină cu varză. Maria Olariu se scuză că e deranj în cameră, iar soţul ei ne răspunde la salut cu o voce caldă, suferindă. Femeia ţine furca la brâu, cu caierul de lână bine prins şi răsuceşte fusul în aer cu precizie, semn că e obişnuită cu torsul. Îmi aminteşte de bunica mea... Poartă o vestă de lână făcută de mâna ei, iar lângă ea, pe pat, se zăreşte croşeta cu care lucrează zi de zi. Aşa îşi petrece viaţa simplă tanti Maria, de 74 de ani. O întrebăm cum este să trăieşti la ţară, în Terpeziţa. Fără să-şi ia ochii de la fuiorul de lână care se întinde lin când răsuceşte fusul, tanti Maria ne răspunde: „Când eşti tânăr, mamă, e uşor la ţară. Dar când eşti bătrân şi bolnav... Nu prea mai vin tinerii către sat, că nu prea au condiţii aici, nu prea au curse. Dar nu ştiu de ce nu le place tinerilor la ţară, că aici e teren frumos, nu vin apele să ne inunde“. După câteva minute bune în preajma bătrânilor din Terpeziţa, ieşim din camera mică şi călduroasă, mulţumindu-le soţilor Olariu pentru scurta găzduire. În aerul rece al dimineţii, liniştea comunei este spartă doar de cântecul cocoşilor. Pe uliţe se zăreşte câte un om, pe ici pe colo. În văzduh se vede fumul care iese de la casele scunde, aşezate fie la drum, foarte aproape de poartă, fie în depărtare pe câte o coastă.
Meşter de ocarine
La primărie îl întâlnim pe Cosma Popescu, meşterul din sat care face ocarine de ani buni. Fost cadru didactic, nea Cosma îşi cere scuze că nu poate să ne ducă la atelierul său de acasă, pentru că are soţia bolnavă. „Meseria a
