Cu toată agitaţia şi verva de la începutul anului, mă tot gândesc la modelele pe care le transmit societăţii formaţiunile politice de la noi. Ce valori promovează, ce personaje aduc în prim-planul vieţii publice şi, mai ales, pe cine reprezintă?

Tot mai mult tind să cred că aceste partide sunt nişte SRL-uri, care vor exista cel mult câţiva ani, atât cât trăieşte liderul sau cât îi va ţine buzunarul pe sponsori. Potrivit teoreticienilor, un partid politic se defineşte şi prin schimbarea periodică a preşedintelui, o alternanţă firească la conducere. Asta se întâmplă în lumea democratică. Dacă ne-am gândi doar la acest principiu, noi în cele două decenii de independenţă n-am avut niciun partid veritabil.

Vladimir Voronin de ani de zile îşi caută un succesor. N-am înţeles niciodată de ce nu-l poate găsi. Ori nu vede pe nimeni carismatic, după chipul şi asemănarea sa, ori niciunul dintre colegii săi nu corespunde exigenţelor lui? În ambele cazuri „şeful“ decide, nu miile de membri de partid. Prostimea rămâne prostime şi la congresele fastuase. „Tătuci“ din ăştia sunt în fruntea tuturor SRL-urilor. Unii îşi scufundă singuri barca, aşa cum a procedat creştin-democratul Iurie Roşca, chiar dacă PPCD se zbate azi să mai trăiască, alţii aterizează de-a dreptul în fund, ignorând vocea majorităţii aderenţilor, cum a făcut-o Serafim Urechean. Cu toţii însă au aceeaşi deviză - „mor, dar nu vă dau şi vouă jucăria“.

Unele găşti de partid sunt mai unite, altele mai dispersate. Toţi însă sunt câinoşi, abia aşteaptă să se ţepuiască reciproc, şi au o sete nebună de a ajunge în vârful ierarhiei pentru a participa la împărţirea ciolanului şi a scoate ceva beneficii personale. Mulţi indivizi care din întâmplare au ajuns în Parlament sau în Executiv au făcut-o pentru „imunitatea“ pe care le-o dă guvernarea sau pentru a-şi face legături şi coridoare necesare într-un viitor n