Domnul Dan are tupeul umed al unui șoricel din desenele lui Tex Avery care, abia salvat de la înec dintr-o farfurie de supă, amenință cu traversarea Atlanticului într-o oră cel mult!

Sunt fascinat de el, fiindcă DD este autorul celor mai tautologice întrebări din istoria presei românești, dovedind, încă o dată, că nu e important ce întrebi sau cum întrebi, ci pe cine întrebi. De fiecare dată când o întrebare a sa începe cu „e bine?”, mă scutur de plăcere la surpriza care urmează. Dan Diaconescu pune întrebările cărora noi, românii, le știam doar mirările, în vreme ce el nu numai că le știe răspunsul, ci chiar așază, înaintea întrebării, răspunsul.

Într-un anume fel, Domnul Dan e singurul jurnalist de pe mapamond care a devenit jurnalist tocmai fiindcă a scăpat de teroarea oricărei interogații.

Domnia sa nu întreabă, ci afirmă conținuturi cărora noi ne alăturăm fără niciun fel de rezervă.

Din această cauză mirabilă, DD nici măcar nu are prieteni fiindcă, se știe, prietenul e o făptură pe care o întrebi „Ce mai faci?”

Așa că, pe cale de consecință, el are numai supuși, admiratori, mediumi, clone second mind.

Ați ghicit, DD îmi place fiindcă DD e românul care își bate joc de concetățenii lui cu cel mai mare talent, succes, sânge rece și firesc. În orice frază a unui politician român ales la întâmplare găsești măcar urme vagi de logică, raționalitate, rușinică, normalitate. La personajul nostru, terenul acestor accidente de responsabilități minimale nu e doar cauterizat, ci, mai ales, suspendat. Asemenea liderilor religioși, Dan Diaconescu poate spune orice, fără nicio acoperire în jalnica realitate, fiindcă realitatea e doar un produs al Zeului OTV. Or, zeii, apostolii vorbesc adesea în dodii, în parabole, paradoxuri, fiind totali imuni la logică și bun-simț.

DD le spune românilor și ce vor să audă, și mai mult decât ce vor să aud