De mai bine de 20 de ani nu m-am mai abătut pe la mănăstirea Neamț, „Ierusalimul ortodoxiei române”. Când ai de trecut munții spre a ajunge în Transilvania, un ocol de 12 km, plus răgazul vizitării, presupun însemnată întârziere. Așa se face că n-am găsit prilej pentru un popas decât iarna asta, când însoțeam un oaspete din Germania. Nu se putea să nu-i arăt strania gropniță din afara zidului mănăstirii, unde, în trei rânduri de dulapuri-vitrină, se rânduiesc osemintele a peste 500 de monahi. Pe craniile multora sunt caligrafiate, fie pe bilețele lipite, fie direct pe hârcă, numele pământeanului răposat în mănăstire și dezgropat după trecerea ritualicilor șapte ani. Este cel mai mare și mai impresionant osuar din țară, iar „vedeta” macabrei expoziții a constituit-o din totdeauna craniul cu delicată alcătuire pe fruntea căruia scria „Calypso” (avea și o inscripție lămuritoare alăturată). Îl caut, să i-l arăt oaspetelui. Nu-i la locul știut, dar nici în alt sertar cu oseminte: craniul grecoaicei, cu dințișori mărunței păstrați perfect și cu orbitele frumos rotunjite, din care vor fi licărit ochii mari și negri cântați de Pușkin, a dispărut! Întreb în dreapta, întreb în stânga și aflu:
- Calypso? L-or furat la revoluție!
Poftim act revoluționar! Care să fi fost mobilul raptului? Două ipoteze: fie vreun neam prost, văzându-l atât de gingaș-deosebit de restul hârcilor rânjite, l-a sfeterisit ca să-l așeze pe post de presse-papier, ori de sperietoare la Halloween, fie dimpotrivă, un știutor al poveștii lui Calypso l-a furat, spre a-l păstra cu evlavia cuvenită pentru ceea ce craniul grecoaicei amintește celor avizați. La gropniță n-a existat niciodată paznic și, până în decembrie 1989, nu s-a clintit nici un oscior. Sunt sigur că nici monahii, nici localnicii nu-s autorii hoțomăniei, ci vreunul dintre vizitatorii veniți în pelerinaj „creștinesc” la Neamț. Or
