Se spune, in general, cu just temei, ca presa este cainele de paza al democratiei. Desigur, fara conotatiile negative ale termenului utilizat la constructia metaforei.

"Caine", in acest caz insemnand mai putin rautate, agresivitate, cat vigilenta, fermitate, capacitate de riposta rapida impotriva oricaror derapaje de la ceea ce ar trebui sa insemne democratia, interesul public, respectarea normelor etico-morale pe care ar trebui sa se bazeze convietuirea sociala.

Una dintre tarele de baza ale regimului de trista amintire, una dintre libertatile absente ale acelor vremi, pe care ma obstinez sa le consider de restriste, a fost libertatea presei.

Cei care au apucat "iepoca" isi aduc cu siguranta aminte de caracterul monoton, tern, aproape absurd al presei socialismului victorios, care nu era decat o excrescenta jalnica a propagandei regimului, preamarind iluzoriile sale succese, glorificandu-i pe satrapii sai de ocazie si ignorand suveran interesele si aspiratiile celui caruia trebuia sa i se dedice: publicul, adica poporul, mult invocat in vorba si dispretuit in fond.

Presa din acele timpuri parea sa nu se amestece defel in treburile interne ale neamului, conform unei sintagme preferate ale impuscatului de la Targoviste.

Fireste, nu putea fi nicidecum vorba de vreo critica, nu a regimului sau a potentatilor sai, dar nici de persoanele periferice ale puterii, cum ar fi, sa zicem, vreun militian oarecare de la un colt de strada.

Se poate afirma ca si pe-atunci presa era un fel de caine de paza, dar nu al democratiei, ci al oligarhiei de partid si de stat.

In preistoria comunismului, prin anii '50, de regula, arestarile si condamnarile de rigoare erau chiar prefatate de articole indignate de "atitudine" contra "dusmanilor si tradatorilor".

La schimbarea de macaz din 1989 lucrur