Întâmplător sau nu, „Anul Verdi“ s-a deschis, la sala Radio, în preajma zilei de 27 ianuarie, când se împlineau 112 ani de la nemurirea compozitorului italian, onorat însă, în 2013, la bicentenarul naşterii, aşa încât, până la 10 octombrie sau poate chiar până la finele anului, ne vom bucura de posibile evenimente dedicate maestrului, ascultând, deci, parte dintre creaţiile sale atât de iubite în întreaga lume. Astfel, s-a programat, în concert, opera Don Carlo, desigur în varianta italiană, majoritatea interpreţilor debutând cu acel prilej, fie în rolurile respective, fie, în cazul binecunoscutului David Crescenzi, pentru prima oară la pupitrul Orchestrei Naţionale. Şi cred că orice comentariu trebuie să înceapă tocmai cu acest aspect, pentru că experimentatul dirijor a făcut adevărate minuni, reuşind să cucerească instrumentiştii, să le insufle dorinţa de a se implica efectiv pentru a concretiza concepţia sa asupra partiturii. Rezultatul: evoluţia excepţională a ansamblului, care a sunat impecabil, a construit planurile expresive şi de culoare într-o manieră demnă de marile orchestre, cu atacuri precise şi fraze ample, fără decalaje sau „scăpări“, devenind, în acea seară, personajul principal. Se poate spune că dirijorul a „simfonizat“ abordarea lucrării, astfel încât, după foarte multă vreme, am (re)descoperit ONR, capabilă să realizeze pagini de o frumuseţe impresionantă, spectaculoase (în special la suflători) sau încărcate de trăiri interiorizate şi frământări dramatice, chiar dacă uneori vocile soliste au fost „acoperite“ (ceea ce, în unele cazuri, a avut un efect… benefic). Cu o gestică fermă, clară şi sugestivă, cu un anume calm şi echilibru, inducând siguranţă şi totodată fluenţă discursului şi desfăşurărilor muzicale, dirijorul a condus, fără partitură, cu o rigoare ce impune şi respect şi admiraţie, subliniind şi reliefând „zone“ poate în alte in