De câţiva ani încoace urmăresc campania de „promovare” a României din „presa străină”, fapt ce îmi trezeşte un cocktail de sentimente: de la revoltă la sarcasm, de la jignire la acceptare, de la revoltă la... pragmatism. Despre asta puţin mai târziu.
Interesant este cum, fix în momontele în care există probleme sociale, politice sau economice, politicienii anumitor ţări – de cele mai multe ori chiar liderii – şi presa din anumite ţări, încep să astâmpere setea propriului public cu... ce ne facem dacă ne invadeaza românii?
Cele mai bune exemple sunt de departe spectacolul expulzării ţiganilor romi din Franţa (cărora li se dadea 300 de euro pentru a pleca – şi care se bucurau ca fratele Sarcozică le plătise astfel un concediu în ţară) deşi supremul cocoş galic se ştia cu musca pe căciula într-un enorm scandal de corupţie, sau a celebrului caz „Mailat” care a aparut exact în momentul în care în Italia toate mergeau strună şi bieţii jurnalişti nu mai găseau subiecte de scris – papa Silvio mai boteza câte o tânără discipolă în religia bunga-bunga şi Brantneru’ din Napoli încerca să îi convingă pe italieni că nu e bine să arunce aşa multe lucruri şi poate ar fi bine să se mai gândeasca câteva luni, şi pentru asta nu strângeau gunoiul din oraş cu lunile...
Departe de mine gândul că aceste lucruri, încriminate de fraţii noştri europeni nu se petrec deloc şi că suntem nişte victime amărâte. Chiar cred cu tărie că multor politicieni ar trebui să le mai crească o pereche de...curajuri (nu de la Cornu, desigur) şi să abordeze odată şi acest subiect, fără a cultiva morocovi electorali.
Am avut acum câţiva ani un ministru de externe care a dorit să formeze prima colonie românească în Sahara, dar a exagerat cu atâta diplomaţie, până când s-a înecat in ea. Vinovaţi suntem multi: cei care fură, cei care cumpără ceea ce fura alţii şi cei ca
