Intenţionam să încep articolul – tema fiind mahalaua presei – într-un ton sarcastic, săltăreţ şi miştocar. Amînînd însă timp de cîteva zile, a dat peste mine o veste care mi-a schimbat cu totul dispoziţia: revista Flacăra şi-a închis porţile. Ar trebui să spun „ŞI revista Flacăra...“

Înainte de toate, sînt obligat la o precizare penibilă: Flacăra nu mai avea de-a face cu Adrian Păunescu din 1985, deci de 28 de ani, de dinainte de Revoluţie. Este întristător să constaţi cum un asemenea personaj lasă o amprentă greu de şters din memoria colectivă – şi nu în sens pozitiv... Şi acum, la vestea închiderii, am întîlnit comentarii de genul „Mie nu mi-a plăcut niciodată Cenaclul Flacăra“. Această confuzie, care a planat vreme de un sfert de secol, este unul dintre efectele tipului de revistă care a fost Flacăra după decembrie 1989, sub conducerea lui George Arion – celălalt efect, miraculos de mult întîrziat, fiind chiar recentul ei colaps financiar. Mă refer la faptul că nu a fost niciodată înregimentată politic, de nici o parte, nu a cultivat frivolitatea şi scandalul, nu a căutat să şocheze cu orice preţ. Dacă ar fi făcut vreunul dintre aceste lucruri, toată lumea ar fi identificat-o fără greş. În fine, un factor agravant al poziţiei nemeritat de modeste în awareness a fost faptul că nici unul dintre creatorii ei – George Arion în primul rînd! – nu s-a bătut cu pumnii în piept să iasă-n faţă.

Deşi ar fi avut de ce s-o facă! Sigur că sînt subiectiv – am scris neîncetat în Flacăra vreme de 18 ani, din 1995 pînă la dispariţie –, dar n-o să mă feresc s-o spun: era o publicaţie de înaltă ţinută, şi în conţinut, şi în formă, cred că ultima revistă generalistă (social, cultură, economie, politică, sport, divertisment) care mai supravieţuia, ultima care mai practica acel gen publicistic minunat care se numeşte reportaj.

În 2011 îşi sărbătorise Centenarul...