Cultivarea memoriei e o misiune asumată cu sinceritate şi pragmatism în Germania: războaiele, comunismul şi mai ales fascismul, experienţa totalitară, represiunea, viaţa cotidiană în comunism, poveştile cu spioni şi turnători – toate aceste episoade din istoria ultimului secol sînt studiate în şcoli, centre de cercetare şi, nu în ultimul rînd, în muzee şi locuri memoriale. Dar „Germania, ţară care, în vremea nazismului, a trimis în pribegie sute de mii de oameni, nu vrea să aibă de-a face nici cu vocabula «exil» şi nici cu experienţa celor încercaţi de acest destin“ – e de părere Herta Müller. Într-un articol apărut recent în Der Spiegel, autoarea critică politicile memoriale ale Germaniei şi subliniază nevoia unei noi instituţii – un Muzeu al Exilului. Eseul Hertei Müller este, de fapt, o pledoarie solidă pentru edificarea acestui muzeu. Pornind de la propria experienţă, de la plecarea ei intempestivă din România comunistă, şicanele Securităţii înaintea îmbarcării în tren şi pînă la statutul incert pe care i l-au dat auto-rităţile germane la sosire (birocraţia excesivă, formularele încurcate, funcţionarii căpoşi, în fine, campaniile de discreditare pregătite minuţios de Securitatea din România au făcut-o să se simtă nedorită), scriitoarea evocă destinele a numeroşi germani fugiţi din Germania nazistă către un nicăieri care nu le-a fost niciodată patrie.

DE ACELASI AUTOR Tovarăşii cîntă la Berlin Robotul e omul E tot mai greu să fii jurnalist Praful fin, vienez Herta Müller o aminteşte, de pildă, pe Nelly Sachs, scriitoare „ajunsă la disperare după ce a emigrat la Stockholm şi care – la fel ca Thomas Mann şi Hermann Hesse – n-a mai putut şi n-a mai vrut să se întoarcă în Germania după încheierea războiului, deşi devenise cetăţean de onoare al oraşului Berlin. Vizite scurte – da, asta puteau toţi trei. Şi Konrad Merz putea, care fugise încă din 1934 în Ola