Copiii, din păcate, apar la radio destul de rar. Chiar şi programele dedicate lor nu sunt populate decât extrem de rar cu copii adevăraţi, cu copii din ziua de azi. Rolurile de copii sunt interpretate de adulţi talentaţi, cu voci subţirele, sau de copiii înşişi, care însă, la microfon, nu sunt cei „vii şi naturali“, ci doar cei gândiţi de producători, de scenarişti, de regizori. Imaginea şi amintirile propriei copilării joacă la aceştia din urmă un rol determinant. Reprezentările şi trăirile copilului care au fost schiţează în mintea lor, în timpul lucrului cu copiii actuali (o activitate foarte plăcută, de altfel), un portret-robot al copilului ideal, iar acesta are darul să acopere şi să înceţoşeze cunoaşterea personalităţii celui sau celor prezenţi în studio. Acesta este procesul care are loc în marea majoritate a cazurilor. Rezultatul? Copiii, bine struniţi, bine educaţi, devin interpreţii unei copilării care nu este a lor şi fie „se prostesc“, manifestându-se „pe o singură trăsătură de caracter“ (ca atunci când cântă, dansează ş.a.m.d., executând prompt şi conştiincios preţioase îndemnuri ale celor „mari“, cu care însă nu sunt întru totul de acord), fie îşi folosesc umorul, bravează, râd de „copiii mari“ din faţa lor, atunci când „se prind“ ce anume îi amuză pe „babalâci“ (ca în „Copiii spun lucruri trăsnite“, de la televiziune, sau ca la simpaticul „Colţ al copiilor“, de la radio). Se poate desluşi lesne faptul că ei folosesc cu maximă abilitate reţeta, punând în practic� Publicitate � numai acel comportament care-i încântă pe adulţi. Şi astfel, emisiunile pentru copii devin emisiuni pentru părinţi şi bunici. Cele mai multe „emisiuni pentru copii“ sunt, de fapt, pentru adulţi. La televiziune, „desenele“ atrag prin dramatism, mişcare şi culoare; la radio, „Noapte bună, copii“ ar putea adormi cu mult succes copiii doar dacă şi numai dacă ora de emisie s-