Ceea ce este cel mai fascinant la Statele Unite, din perspectiva unui european, cel puţin, costă în cultura violenţei. Retorica despre libertate pe care o inhalăm de la cele mai fragede vârste este dublată de această brutalitate-adjectiv  constant pe care îl regăsim în limbaj, filmele de la Hollywood, muzica rap, în existenţa celui de-al Doilea Amendament sau în statutul SUA drept primul vânzător de armament din lume. Pentru un european, mai ales cetăţean al Uniunii, libertatea are printre conotaţiile sale majore pacea, stabilitatea socială. Europenii par să îşi definească libertatea mai ales în sensul negativ al termenului (dacă e să facem apel la gândirea lui Isaiah Berlin): adică drept protecţie împotriva intruziunii statului, infracţiunilor, poluării, discriminării pe piaţa muncii şamd  Modelul social-liberal european pare calat pe extinderea sferei libertăţii negative la zona muncii (locul de muncă văzut ca proprietatea privată!)[1] şi încearcă cu disperare menţinerea competitivităţii fără a diminua protecţia unei populaţii diverse dar pe cale de îmbătrânire. Modelul american, retortă a unei naţiuni de imigranţi, cowboy şi întreprinzători este mult mai tolerant la schimbare. Ideea că riscurile sunt inerente într-o lume în care nimic nu e de-a gata (there is no free lunch) nu mai are nevoie de explicaţii în saga nord-atlantică. Inclusiv securitatea! Dacă în apusul nostru crearea statului naţional modern a presupus monopolizarea violenţei de către o autoritate centrală, în America, acolo unde statul şi-a extins prerogativele mult mai greu, apărarea revenea populaţiei care îşi căuta un rost pe frontiera necunoscutului. Amendamentul II ce dă cetăţenilor dreptul de a purta armă a fost redactat atât pentru a preveni extinderea puterii guvernului de la Washington dincolo de limitele dorite de cetăţeni şi pentru a-i proteja pe cetăţeni de semenii lor sau de p