Prezbiopia nu este o afecţiune oculară în adevăratul sens al cuvântului, ci un fenomen de scădere progresivă a puterii de acomodaţie a ochiului. Acomodaţia este procesul prin care cristalinul îşi modifică curbura pentru a clarifica imaginile situate aproape de ochi. Când ochiul priveşte la o distanţă mai mare de patru metri, nu trebuie să depună niciun efort de acomodaţie. Cu cât ochiul fixează imagini situate mai aproape, cu atât efortul acomodativ este mai mare. Procesul acomodativ este dependent de vârstă. Simptomele de prezbiopie apar progresiv, după vârsta de 40 de ani, vârsta de apariţie depinzând de existenţa viciilor de refracţie (dacă înainte de 40 ani a fost necesară purtarea ochelarilor) sau de obiceiurile vizuale (dacă persoana lucrează multe ore concentrată la o distanţă mică, citeşte mult sau lucrează la computer). Iniţial, se manifestă ca o latenţă de focalizare la schimbarea privirii de la distanţă la aproape (de exemplu, după privitul la tele­vizor, încercăm să citim o carte), apoi, progre­siv, scrisul cu caractere mici se distinge din ce în ce mai greu. Cauza prezbiopiei este încă în cercetare şi dezba­tere. Crista­linul devine mai rigid, pierzând din flexibi­litate şi, astfel, din abili­tatea de a focaliza. Una dintre explica­ţiile cel mai frecvent oferite se referă la pierderea progresivă a elasticităţii cristalinului, fibrele lui devenind mai rigide. O altă teorie spune că acesta ar creşte în continuare şi după ce se opreşte procesul de creştere a organismului şi, astfel, nu mai este capabil să îşi schimbe forma la fel de bine. Un alt factor agravant ar fi pierderea puterii de contractare şi relaxare a muşchilor ciliari (care controlează bombarea cristalinului). După vârsta de 40 de ani, acomodaţia scade treptat cu aproximativ 1,5 dioptrii la fiecare patru ani, iar după 48 de ani – cu aproximativ 0,5 dioptrii la fiecare patru an