Cînd Luther recomanda traducătorului să cerceteze cum vorbesc „mamaia din magherniţă, copiii din uliţă, omul de rînd din piaţă“, pentru a putea traduce corect Biblia în germană – de remarcat că el îi cerea „să se uite la botul“ (Maul), nici măcar la „gura“ oamenilor simpli –, marele reformator ştia prea bine că în scrierile sfinte, oricît de revelate ar fi ele, nu vorbeşte doar Duhul Sfînt, ci şi prostimea, mahalaua, gura păcătosului. Chiar şi Duhul Sfînt nu vorbeşte, smerindu-se, decît prin gura omului şi pe înţelesul acestuia, iar a împrumuta de la om vorbele groase nu înseamnă nici o clipă depravare morală, ci este doar o formă de adecvare la vîscozitatea lumii, la darul ei de a fi memorabilă doar prin ceea ce are cleios şi aproape inert.

Fiind groasă, vorba rămîne lipită de timpan. E ca şi cum le-ar trece, celui care vorbeşte şi celui care aude, un vierme lipicios prin ureche. Oricît de violentă ar părea – dar niciodată vorba, ci doar tonul este violent –, vorba groasă este foarte înceată pentru că stăruie mult în auz. Atît de mult, încît de la un timp se metamorfozează, putînd da naştere unui mirabil fluture. „Dacă ai şsă-mi spuiţ doar cuvinte dulci şi curtenitoare, atunci nu te voi crede“ – a zis-o tot Luther, unui pretins profet din Wittenberg, studentul Markus Stübner, care, în 1522, alături de cîţiva meşteşugari năpădiţi de viziuni, deturna atenţia megieşilor prin discursuri mieroase, vrînd să-şi întemeieze propria mişcare religioasă, dînd astfel semnele primei disidenţe printre reformatori. Fiind obligat să facă anticameră ore întregi, Stübner şi-a pledat cauza, în disperare, dindărătul uşii zăvorîte, lăudînd deloc sfios lucrarea propriului spirit. Scos din răbdări, marele învăţat, dar şi vajnicul stîlp de tavernă Martin Luther l-a repezit: „Zi-i spiritului ăsta al tău că-i ard una peste bot...“

Uneori, vorba groasă sau înjurătura sănătoasă