● J.M.G Le Clezio, Inimă Arsă, traducere din limba franceză de Mădălina Roşioru, Editura ART, 2012

În anul 2000, proaspătul sexagenar Le Clézio a simţit nevoia să povestească despre femei. Fără sexagerări, însă. Prin urmare, a adunat într-un volum şapte proze scurte şi medii, pe care le-a subintitulat „romanţe“, deşi epica lor – deloc languroasă – le face să semene mai mult cu nişte balade. La vremea respectivă, Le Clézio nu primise încă Nobelul pentru literatură (mai avea de aşteptat încă opt ani), dar prozele acestea ar fi meritat cu prisosinţă un premiu pentru apărarea, prin ficţiune, a drepturilor feminităţii la mister, forţă, măreţie, delicateţe, frumuseţe şi la alte asemenea minunăţii sufleteşti, fie ele şi în varianta tragică.

DE ACELASI AUTOR Religia pentru atei Adevărul despre cazul Harry Quebert Păsările galbene Kamceatka Dintre cele şapte texte, primul şi ultimul sînt ceva mai long drink – cel dintîi, ca un cocktail cu multe ingrediente; cel din urmă (preferatul meu), ca un vin vechi, straniu, ieşit dintr-un cupaj pe jumătate magic. Între acestea două, găsiţi cinci texte mici şi tari, ca nişte shot-uri de tequila, cu drame dublu distilate şi combustie poematică.

Cunoscuta preferinţă a autorului pentru rătăcitori (prin lume şi prin propria viaţă) e aplicată acum unor personaje-femei cărora nimic din suferinţele dezrădăcinării – sau din bucuriile evadării – nu le este străin. Prinse în fine schiţe biografice, nomadele acestea ale lui Le Clézio au strălucirea întunecată a agatelor negre. „Gaura neagră“ din sufletul lor e cea care le dă substanţa personală, preţioasele carate ale trăirii autentice, sclipirea – chiar dacă încruntată – a viului.

Proza finală abandonează geografia actualităţii, preferînd stîncile fără vîrstă ale Petrei. Descendentul elveţianului care descoperise, în 1812, ruinele străvechiului oraş şi descendentul unu