Nu înțelegeți ce se întâmplă cu lumea bună din România? Vă înțeleg.
Chiar așa, când ați recitit ultima oară “Craii de Curtea Veche”? Vă mai amintiți “Asfințitul Crailor”? Nu? Păcat. Eu, unul, mă omor după două fragmente.
Primul:
“Era teatru. Cum ne întâlneam, făceam pe grăbitul. Mă întreba încotro şi unde, şi răpunsul era întotdeauna acelaşi: “La Arnoteni, adevăraţii Arnoteni”.
Se supăra: “O ţii aşa ca gaia maţu, la gard am prins-o, la gard am legat-o. Vous devenez agaçant avec vos Arnoteano; mai dă-i… Voyons, il faut etre serieux”. În afară de înjurăturile româneşti neaoşe, a căror deprindere îi rămăsese scumpă, nu mai vorbea decât franţuzeşte şi cât mai tare, ca să-l audă toată lumea. Pe stradă, când vedeam că se apropie vreo cocoană, eu o ştergeam pe partea cealaltă; dacă o şi cunoşteam, intram prin ganguri, prin curţi. Iar el, făcându-i loc să treacă, striga cât îl lua gura: “Regardez, mon cher, quelle jolie femme, comme elle est jolie, elle est jolie comme tout!”. După ce se îndepărta cocoana, veneam îndărăt. Mă primea indignat: “Mais, mon pauvre ami, ne soyez pas idiot; vous etes bete comme vos pieds!”. Mă lăsa şi el şi o lua înainte, crăcănându-se, după câţiva paşi se oprea, îşi punea monoclul, se făcea că măsoară din vârful bastonului ceva sus pe case, apoi se întorcea către mine, pufuind şi dând din umeri: “Mais voyons, voyons”. “ Desen & Copyright 2013 – DION
Al doilea:
“Dar aceasta nu era nimic pe lângă altceva care, dacă aş fi ţinut la dânsul, ar fi trebuit să mă îngrijoreze, ceva de necrezut şi totuşi: Pirgu cumpăra cărţi. Întâlnindu-l odată cu patru volume frumuşel legate la subţioară, e lesne de închipuit capul meu când am citit pe scoarţe numele Montaigne.
- Ce ţi-a venit, am exclamat, să iei pe Montaigne?!
- Ei, îmi zise, cu un zâmbet înduioşat, oricum, Montaigne e drăguţ, are părţile lui. În felul a
