Cum se poate încheia acest serial? Cu un subiect la care nu aş fi vrut să ajung niciodată: clonarea umană. Nici dacă în creierul meu peste (sau prin) care au trecut ceva ani s-ar aciua un super-cip. Nu pentru că aş putea fi beneficiarul unui astfel de „gadget“ mult agreat de unii. În opinia mea, creierul trebuie să rămână liber de orice proptea. Renunţ la argumentele în favoarea acestei afirmaţii şi cu regret suprim o divagaţie utilă. Dar se vor mai ivi ocazii pentru o analiză relaxată şi tolerantă a cipofiliei (cipomaniei) ţintind organul suprem al omului – creierul. Deocamdată, într-o introducere necesară, trebuie să recunosc că nu înţeleg de ce clonarea umană, în pofida considerentelor de ordin etic, raţionale, pentru unii cercetători de marcă este iminentă, doar o chestiune de decenii. Un caz celebru de anticreaţionism înverşunat ne prezintă Sorin Lavric (titularul rubricii „Cronica ideilor“ din România literară). În nr. 3 din 18 ian. 2013, el publică eseul „Savonarola cu hram biologic“, prilejuit de apariţia ediţiei a doua a cărţii lui Richard Dawkins – „Dumnezeu: o amăgire“ (Editura Curtea Veche, 2012). Este edificatoare citarea introducerii eseului: „Nici măcar Dawkins, dacă şi-ar judeca retroactiv evoluţia spirituală, n-ar putea pricepe saltul de concepţie pe care l-a suferit în curs de trei decenii: dintr-un savant sobru, preocupat de gene, încrengături şi fenotipuri, un savant de puritatea intenţiilor căruia nu se îndoia nimeni şi a cărui onestitate era subînţeleasă în incinta Oxfordului din anii ’70 (evident, secolul trecut, n.n.), din el s-a desprins la un moment dat un misionar radical, cu priviri aspre, un fel de Feuerbach trecut prin şcoala darwinismului, căruia cea mai mică aluzie la credinţă, Dumnezeu sau providenţă îi provocau repulsii vii cu urmări drastice“. Cum asemenea cărţi nu mă interesează, să ne oprim puţin asupra doctrinei lui R