Istoria prezentată în filme este adesea judecată aspru de către reprezentanţii mediului academic, care invocă acurateţea faptelor şi conformitatea cu adevărul surselor.
O astfel de abordare este inadecvată, deoarece pleacă de la ideea că filmele trebuie să fie imagini precise ale istoriei, riguros elaborate, de la scenariu la costumaţie, coregrafie, limbaj şi multe aspecte în general criticate. Istoricitatea nu înseamnă însă neapărat valoare. Şi oricum, până la urmă istoria nu este o ştiinţă exactă, ci un discurs, o perspectivă despre trecut care nu poate fi monopolizată de către istorici.
Ca orice formă de artă, cinematografia pretinde să participe la redescoperirea trecutului, care ar trebui explorat abordând o varietate de tipuri textuale, incluzând filmul. Şi adevărul istoric este subiectiv, iar cunoaşterea trecutului include şi studiul modului în care publicul îl înţelege şi cum această înţelegere afectează prezentul. Paul Halsall definea istoria drept “o conversaţie despre trecut”[1], prin urmare este un proces ce cuprinde o gamă diversă de perspective. Filmul oferă o viziune antrenantă şi dramatică despre trecut, axată nu atât pe detalii cât pe ideile generale despre epoca sau evenimentul tratat şi receptarea de către prezent.
Toate filmele sunt ficţiune, chiar şi cele mai intelectualizate documentare, pentru că încearcă redarea trecutului într-un cadru non-ştiinţific. Asta nu înseamnă însă că nu pot surprinde elemente esenţiale ale acestuia. De pildă “Inimă neînfricată” prezintă o biografie trunchiată a lui William Wallace, dar surprinde bine categorii mentale precum eroismul sau naţionalismul. La fel, “Povestea unui cavaler” poate că ţese multe modernisme în cadrul medieval, dar tot surprinde atmosfera entuziastă de la turniruri sau codul cavaleresc.
Mai citeşte: «Filmele istorice româneşti sunt pline de minciuni!
