Prin anii ’50–’60 ai secolului trecut, Academia Română edita o foarte utilă (şi căutată) revistă, intitulată chiar aşa: Cum vorbim. Aportul acestui periodic la promovarea corectitudinii limbii române vorbite şi scrise a fost, fără îndoială, important şi un astfel de demers s-ar impune şi astăzi. Aş vrea însă să mă opresc asupra unui domeniu particular, acela al limbajului medical. Cum vorbim noi, membrii echipei medicale şi de îngrijire, cu pacienţii noştri? Cum vorbim despre pacienţi? Cum ne adresăm publicului în acţiunile de educaţie pentru sănătate, de popularizare a medicinii? Mai întâi, să reamintim puterea cuvântului de a face bine sau rău, virtuţile sale ca instrument terapeutic, utilizarea sa nu numai în dialogul medic-bolnav, ci şi în cadrul unor metode terapeutice ca psihoterapia, sugestia, hipnoza (hipnoterapia) sau sfatul medical, consilierea, educaţia sanitară. Să adăugăm că, în pofida ofensivei comunicării electronice, contactul interuman în actul medical nu va putea şi nu va trebui eliminat, în pofida opiniei adepţilor fără rezerve ai informatizării totale a practicii medicinii. Rolul cuvântului în cunoaştere, depozitar al structurilor semantice ale comunicării interumane, în mod particular în comunicarea medic-pacient, este esenţial. Prin caracteristicile sale, cuvântul participă în relaţia terapeutică ca vehicul esenţial al influenţei psihologice în procesele de transfer şi contratransfer (influenţe reciproce medic-bolnav). Din păcate, evoluţiile practicii medicale contemporane nu sunt favorabile conservării cuvântului ca instrument în relaţia medic-pacient. Astfel, consultaţia directă devine mai rară (în ţările occidentale, cu infrastructură informatizată) şi a început să fie înlocuită cu cea prin internet sau telefon. A apărut, de asemenea, o altă practică, menită să scurteze listele de aşteptare: consultaţia medicală în grup. Sunt şi a