Identitatea socială a unui grup sau a practicanţilor unei profesii este dată de rolul social al acestora, de importanţa acelui rol. Din acest punct de vedere, medicii sunt, într-un fel, într-o poziţie paralelă cu ierarhia socială comună: erau şi sunt singurii care puteau şi pot intra în intimităţile tuturor oamenilor. Rareori iubiţi, însă întotdeauna respectaţi, medicii şi-au avut locul lor aparte în societate, niciodată unul de jos. Până şi în cel mai fanatic comunism, poziţia lor socială „muncito­rească“ era respectată ca „particulară“. De fapt, nive­larea comu­nistă a pus pe locul cel mai de jos, „la podea“, toate profesiile intelectuale. Co­mu­nismul a trecut, dar modul de gândire de tip comunist a degenerat şi a dezvoltat tumori sociale monstru­oase. În acest proces social patologic, doar două categorii pro­fesio­nale trăiesc la nivel de demnitate socială: ofiţerii de rang superior şi juriştii de diverse feluri. Primii şi-au păstrat nivelul ierarhic social din comunism, la aceeaşi distanţă financiară de venitul mediu; juriştii au avut parte de un ministru care a deschis drumul creşterii veniturilor avocaţilor, juriştilor şi magistraţilor. Noi? Am avut şi noi miniştrii doctori? Cine ce a făcut pentru zeci Publicitate le de mii de colegi? A fost o vreme când s-ar fi putut! Ce raţiune socială poate justifica faptul că un avocat are o pensie de peste 6.000 de lei, un judecător are pensia peste 10.000 de lei, pe când un medic primar este pensionat cu 1.400 de lei, iar un medic profesor universitar se pensionează cu 2.100 de lei? Nu există vreo raţiune, din punctul de vedere al importanţei sociale a muncii, al cantităţii şi calităţii muncii depuse ori al nivelului de pregătire intelec­tuală. Există însă o explicaţie. Alte bresle au fost unite, şi-au cunoscut inte­resele, şi-au promovat repre­zentanţi care să se lupte pentru ei. În cazul nostru… Din când în câ