Sunt unele imagini de început de carieră ale unor politicieni (fie ridicole, penibile, fie grave ori comice) care se lipesc de aceștia și îți răsar în minte când nu te aștepți, ca un joc al memoriei, o formă de auto-terapie prin care controlezi cumva stresul pe care ți-l provocă poluarea din spațiul politic și public.
Și dacă facem un apel la memorie, referindu-ne la Ponta, ca un joc proustian (prețios spus având în vedere la cine ne referim, e mai degrabă un tabiet de scriitor decât de jurnalist), răsare în minte imaginea lui de procuror cu alură adolescentină pe care nu îl poți lua în serios, șef al Corpului de control al premierului pe atunci Năstase din vremea la care ne referim, tânăr politician care vorbea despre doctrina social-democrată cu patosul unui comunist radical din anii 50, total inadecvat.
Cei care au meteahna de a-i ”citi” pe politicieni își aduc aminte atitudinea pe care o degaja, țâfna și cum părea că se gudură pe lângă mai marii PSD-ului, partidul ce era în tot și în toate. Năstase a văzut și el ce trebuia văzut în tânărul Ponta, și nu a rămas insensibil. A exploatat tot ce s-a putut și rezultatul e peste așteptările lui.
Ce a văzut Năstase? Capacitatea de soldat disciplinat de a prelua războiului altora ca și cum ar fi al său. Nuanța care e tot mai ușor sesizabilă, dar nu e deocamdată îndeajuns de manifestă (nu suntem încă la finalul jocului USL, probabil suntem la nivelul intermediar), e capacitatea lui Ponta de a face pași mici, foarte mici, într-o hartă mult mai mare pe care și-a prestabilit-o și care schițează un personaj politic care n-are ză mazăr and ză fazăr, și asta e cu două tăișuri chiar și pentru el, de aici precauția.
A mai văzut Năstase o dorință fierbinte de ascensiune politică, atât de puternică încât arde tot, pârjolește. Și pentru că tema etichetei psihico-clinice e generoasă și de
