Când am auzit de steaguri, mi-am amintit brusc bancul acela de frondă faţă de URSS, în care ei aliniau pe malul Prutului mii de tacuri, iar noi, vizavi, mii de steaguri... Deci, cum ar veni, "să vadă lumea că ni se fâlfâie". Pe urmă, mi-am amintit de steagurile noastre - pe care le iubim la ocazii -, zdrenţuite şi decolorate în "fâlfâitul" vântului aprig, uitate pe câte-o cornişă de instituţie publică.
Iar când a venit vorba de "simbolurile sfinte, naţionale", mi-am amintit de imnul cântat în băşcălie la întrunirile urechiştilor politici, care asociază, inept, numele împăratului cu numele preşedintelui şi li se fâlfâie dacă opresc intonarea acestuia când şi cum vor ei.
Din păcate, spiritul nostru naţional se manifestă inconsecvent şi, de principiu, atunci când suntem zgândăriţi cu băţul prin gard.
De câte ori am scris pe tema diferendelor interetnice, româno-maghiare, în ultimii 20 de ani, am fost înjurat "efervescent" - vorba lui Ponta, "ca să mă exprim diplomatic, şi să nu spun, obraznic, cu spume" - de tot felul de oameni, fie maghiari, fie români concilianţi, fie naţionalişti de-ai noştri, fie extremişti de toate culorile, semn că avem, şi eu şi ei, "subiectivismele noastre".
Poate că povestea "steagului secuiesc" n-ar fi făcut falduri, ori poate că ea nici n-ar fi existat, dacă am fi fost în stare, măcar o dată, să producem o lege ca lume, neinterpretabilă, concisă şi la obiect, care să le fi interzis să li se fâlfâie de noi, dacă noi nu voiam să vedem asta. Pe când ei spun că o astfel de lege nu există şi, deci, "arborarea e permisă".
În consecinţă, îndepărtarea steagului din incinta clădirii Prefecturii Covasna, la ungerea noului prefect, a fost speculată de secretarul de stat al MAE ungar, Nemeth Zsolt. Omul a numit acţiunea drept "Agresiune asupra simbolurilor", şi a dedus că ar fi o mare inabilitate să nu o fructifice electoral
