Cînd eram întrebată, în copilărie, ce-o să mă fac cînd o să fiu mare, răspundeam pe loc „librărie“. Maică-mea mă corecta, „librăreasă“, apoi se scuza invariabil: îi plac mult librăriile (cuvîntul „papetărie“ l-am învăţat abia cînd am ajuns la Bucureşti), îi plac jucăriile, pixurile, creioanele cu gumă, cariocile şi mai ales carneţelele de toate culorile. Asta din urmă o pot confirma, am şi-acum un dulap plin cu carneţele-agende-blocnotesuri în care regăsesc lucruri incredibile şi inavuabile. E adevărat că fascinaţia mea pentru adevăratele librării de acolo a plecat: de la risipa de creioane, stilouri, călimări, pensule, carioci, gume de şters parfumate, caiete cu spiră şi coperte rigide sau cu tabla înmulţirii pe spate, carneţele mici (chinezeşti) cît palma, carnete moi cu coperte albe din piele sau căptuşite cu velur. Pîn-am făcut pasul lateral spre zona de cărţi eram deja mare, ştiam sigur că mă fac „doctor“ şi cam începusem să mă plictisesc de perspectiva asta.

DE ACELASI AUTOR Trenul groazei Poveşti de viaţă Marea topire Memoriile lui Márquez ● Prima carte pe care am cumpărat-o singură de la o librărie – una fabuloasă, „Dacia“, de lîngă şcoala unde învăţam – a fost Apărarea lui Galilei de Octavian Paler. Pe pagina de gardă scria „dialog despre prudenţă şi iubire“, eu aveam vreo 10 ani, era ziua maică-mii şi cartea – cu tot cu coperta gălbuie, mată, cum am descoperit mai tîrziu şi la Gallimard – mi se părea adecvată evenimentului. Maică-mea – care era şi a rămas o mare cititoare – n-a citit-o niciodată, deşi a devorat diferite alte dialoguri despre prudenţă şi iubire. Mie însă nu-mi iese din cap acea carte, cu strigătul ei atît de actual în 1978 („Urăsc călăii, însă nu mi se pare important să-i urăsc ca victimă...“), poate şi pentru că atunci am dat pe ea toţi banii de buzunar pe săptămîna aia, întrebîndu-mă mai ales dacă maică-mii o să i se pară destu