Acum, ca altădată, mulţi medici fac politică, mânaţi de diverse interese. Cu ce rezultate? Dr. Mihail Mihailide îşi propune să prezinte, într-o suită de articole ce debutează în această săptămână, „fişele“ unor astfel de personalităţi medicale, ce au îndeplinit funcţii de miniştri, senatori ori deputaţi.

L-am întrebat odată pe un cunoscut chirurg ce l-a determinat să se înscrie într-un partid. Adică să „facă“ politică. Oare, timpul consumat, în eventualitatea că va deveni deputat ori senator, nu se constituie în prejudiciu pentru trainingul zilnic, obligatoriu în această profesie (precum la instrumentişti sau soliştii vocali), pentru pacienţi, pentru cariera sa, în ultimă instanţă? „– Mi-am dat seama că astăzi – ba chiar şi «ieri» – nu poţi (nu puteai) face nimic pentru breasla ta, pentru spital, pentru reforma sanitară, care, după cum ştii, încă bate pasul pe loc, după cele două decenii de aşteptări şi «experimente» eşuate, dacă nu eşti într-un partid şi, cu atât mai bine, în cel aflat la putere! Cineva trebuie să se sacrifice şi – având deja o platformă profesională – m-am gândit să-mi asum riscul.“ A devenit politician, a fost ales, dar – din păcate – au precumpănit asupra aşteptatelor „realizări“ declaraţiile de presă – fireşte, bine intenţionate. Profesorul Dan Setlacec mărturisea, într-o carte-interviu cu medicul-scriitor Dora Petrilă1, că a devenit membru de partid după vârsta de 50 de ani, îndemnat la acest act (pe care îl califica: pact cu diavolul) pentru a fi promovat profesor. Lucrurile se petreceau, după cum cred că se înţelege, înainte de ’90. Atunci, carnetul roşu de membru al partidului comunist era atestatul cvasiobligatoriu de avansare ierarhică pentru personalul didactic universitar. „– Nu consideraţi că aţi făcut acest pas din interes profesional?“ insistă convorbitoarea. „– M-am gândit şi la mine, dar şi la clinică, la colegi, l