Înfrângerea catastrofală în alegerile din 9 decembrie 2012 a fost un semnal de alarmă pe care se pare că nu îl ia în serios decât președintele Traian Băsescu, singurul politician de dreapta care nu prea are ce să facă pentru a pune pe picioare o alternativă la marea alianță a Stângii, Uniunea Social-Liberală.

Constituția nu îi oferă președintelui României spațiul de manevră necesar pentru a acționa eficient în acest sens, art. 84 interzicându-i participarea la o politică expres partizană („În timpul mandatului, Președintele României nu poate fi membru al unui partid și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată”).

Desigur, este imposibil ca un președinte să fie cu adevărat neutru din punct de vedere politic. Președintele, indiferent de numele său, a făcut parte dintr-un partid și crede în anumite valori și principii care sunt mai mult sau mai puțin compatibile cu un partid politic sau altul. Nu poate fi un arbitru care să nu facă nici o diferență între o tabără sau alta, dar perpetuând iluzia neutralității președintelui, actuala Constituție face dificilă îndeplinirea mandatului prezidențial de către orice politician care nu vrea să acționeze ca Ion Iliescu în cele trei mandate ale sale.

Așa se face că ne aflăm la mâna opoziției.

Opoziția loială USL

Problema este că, după cum s-a putut vedea pe perioada celei de-a doua suspendări a președintelui Băsescu, în timpul campaniei electorale și, de pe 10 decembrie încoace, în vremea guvernului Victor Ponta II, această opoziție nu există. În locul ei putem găsi doar câteva personaje ridicole care participă voios la un non-combat cu USL și fac ochi dulci grupării așa-zis „moderate” din PNL, tabăra reprezentată de Tăriceanu și Chiliman. Liberali profund anti-Băsescu, ei au devenit „frecventabili” după metoda palestiniană arhicunoscută (noul terorist este încă ma