Ceasul cu flori. Ieri, 6 februarie, în jurul orei 14, după pauza de prânz. Semafor, roşu, 20… 19… Lângă mine, se opreşte un tip, pe la 25 ani, mic la înălţine, cu ochi albaştri-verzui. Lateral, dar puţin mai în faţă, o domnişoară cu rucsac. Simţisem o mişcare la spate, dar nu am bagat-o în seamă. Lumea se îngrămădeşte la semafor. Îl urmăresc, totuşi, pe tipul cu ochi albaştri, care, venind din spatele meu, se opreşte paralel cu mine, prea-în-spatele tipei cu rucsac. Îi iese mâna de sub fular şi aterizează pe fermoarul buzunarului exterior de la rucsacul tipei. A urmat o conversaţie cel puţin ciudată, între mine şi acel om fără de simţ. Eram cu căştile în urechi. Scot una afară, cea din urechea vecină cu el şi-l întreb, pe ritmuri de Beatles, căci în cealaltă ureche muzica continua să răsune: „Ce faci?” îl întreb. El îmi răspunde cel puţin ciudat de liniştit: “Caut în buzunare, ce ţi se pare că fac?”. Mă uit peste umărul drept, la rucsacul meu, apoi mă întorc spre el şi-l întreb: “Şi la mine ai umblat”? El: “Da”. Îmi dau jos rucsacul şi dau un ochi în buzunarul exterior. Nu lipsea nimic. Fata cu rucsac se întoarce spre mine. Eu: „Ai grijă, băiatul acesta ţi-a deschis buzunarul de la rucsac.”. Îl dă jos de pe un umăr, speriată, şi închide fermoarul înapoi. În jurul nostru mai erau cel puţin zece oameni care priveau, curioşi, scena. Nimeni nu a spus/făcut nimic. Se face verde la semafor. Toată lumea trece strada ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. El îmi aruncă o ultimă replică: „Vezi ce ai făcut, fraiero? Te bag în p*** m***!”. „Să-ţi fie ruşine, nesimţitule!” i-am spus şi ne-am despărţit. M-am uitat puţin după el dar nu s-a mai întors. Acum, mă întreb, ce ar fi făcut un poliţist local daca ar fi fost în locul meu? L-ar fi dus la poliţie pentru a-i da drumul înapoi, pe străzi, după câteva minute? Ar fi închis ochii aşa cum au făcut cei de la semafor? L-ar pune l