Ea e mereu acolo. Chiar dacă nu se arată la faţă, răzbate la suprafaţă în exemple minore. Adunate, acestea schiţează imaginea stranie a unei ţări în perpetuu „curs de dezvoltare“.

Este neobişnuit de cald pentru ianuarie. Iar aerul e neobişnuit de curat pentru Bucureşti. Mai există încă ceva zăpadă, sclipind în soare. E sîmbătă după-amiază, iar pe scurta alee ce se prelinge prin mănunchiul de blocuri e linişte. Puţin mai spre stînga mea, spre 13 Septembrie, sînt cîteva case, pe care sistematizarea comunistă nu a apucat să le dărîme. O fostă mahala, cu al său farmec. Cîndva, acolo au locuit oameni nu neapărat bogaţi, dar nici sărăci, proprietarii unor curţi asimetrice, ai unor case mereu în transformare, nişte oameni cu visele lor, într-o lume nu la fel de grăbită ca cea de azi. Azi, locul este nu departe de centru, la doi paşi de Casa Poporului şi de acea-catedrală-uriaşă-care-se-construieşte-pe-bani-publici-într-o-vreme-cînd-în-întreaga-lume-bisericile-se-închid. Cum locatarii nu prea citesc presa neromânească, amănuntul privind vremurile în care se construieşte biserica este lipsit de relevanţă. Mai important este că, în partea dinspre Sebastian a grupului de case rămase în picioare, ai mereu motiv de entertainment: difuzoarele enorme ale bisericii din colţ sînt active duminica dimineaţă; de Paşti strada este blocată pentru slujbă; mai nou, Vanghelionul se desfăşoară tot acolo.

Dar azi e sîmbătă după-amiază şi e linişte. Trec printre blocurile ce constituie a treia latură a grupului de case. Intru pe strada ce delimitează a patra latură. Am aceeaşi senzaţie de film postapocaliptic trăită cîndva pe o plajă din Letonia, în preajma fostei baze a armatei sovietice, acum părăsite.

Urme din vechea întreprindere Vulcan sînt în dreapta mea. O parte sînt gentrificate. Se construieşte un nou hipermarket. Apoi sînt clădiri de birouri, vechi, arătînd nu f