Mă despart – e poate mai mult o formă de trufie, de grabă, de spaimă în faţa neînţelesurilor, decît o opinie întemeiată, decît o formă de credinţă – mă despart de premisa susţinută în deschiderea cărţii Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete (Humanitas, 2012). Volumul semnat de Ioana Pârvulescu recunoaşte a fi alcătuit în jurul a două direcţii principale distincte, oarecare, de sine stătătoare: „o originală carte de bucate“ şi un „sos al amintirilor“, calificat de autoare drept „umplutura“. Numai că lectura demonstrează contrariul acestei teze/premise/concluzii.

În primul rînd, cele două „domenii“ nu se află într-o relaţie de juxtapunere, alăturare, enumerare, ci ascultă de metronomul tehnicii poetice, precum cel identificat de Hugo Friedrich în analiza poeziei moderne drept tehnica inserţiei: „ele se întrepătrund în aşa fel încît unul pare inserat în celălalt, orice delimitare normală a lucrurilor fiind suspendată.“ Căci ce ar fi non plus în afara amintirilor Ioanei Pârvulescu (în familia căreia desertul purta numele de „nomplus“, în timp ce bunica, mama şi cu mine, evident, îl cunoaştem drept „guriţe“, apelativ şi afectuos şi derizoriu). De asemenea, ce ar fi cozonacul, neînsoţit de glasul subţirel al Monicăi Pillat, pentru care pregătirile de Crăciun au fost şi au rămas o taină: „în apropierea Crăciunurilor din copilărie, casa începea să se umple de taină. Bunica mă ruga să merg în vîrful picioarelor şi să vorbesc în şoaptă, pentru că zgomotul putea speria aluatul pe care ea îl închinase şi îl pusese la crescut într-un lighean acoperit cu un şervet gros şi aşezat pe taburet lîngă sobă.“ Reţeta face parte dintr-un gînd, şi ideea că paginile evocînd geneza, justificarea, explicaţia acesteia ar fi o „umplutură“ – deci ar solicita răsfoire grăbită – este o pistă falsă. Într-un cuvînt, sînt reţetele libere de „umplutura“ din care fac part