Neorealismul italian dintre 1945 şi 1955 (încadrare aproximativă) a jucat un rol crucial în tranziţia cinema-ului european ambiţios de la clasicism către forme moderniste şi, în cursul deceniilor care au trecut de atunci, mişcarea asta de tranziţie s-a repetat la nivelul nu puţinelor curente naţionale şi cariere individuale – destui autori, inclusiv din zilele noastre (Cristi Puiu e un exemplu la îndemînă), începînd ca neo-neorealişti (Moartea domnului Lăzărescu), pentru ca, după un timp, interogaţiile lor privind „natura“ realului şi dilemele aferente reprezentării acestuia să-i conducă în plină (şi iluminantă) obscuritate modernistă (Aurora). Béla Tarr nu e o excepţie.

DE ACELASI AUTOR American dreamer Artă academică Literatura ca dinamită Starea disciplinei La sfîrşitul anilor ’70, era afiliat aşa-numitei „Şcoli de la Budapesta“, care şi-a cîştigat un modest renume festivalier prin realismul ei social. Filmele lui de-atunci – ficţiuni modelate în formele direct cinema-ului documentar – prezintă asemănări instructive cu filmele din linia a doua ale Noului Realism adus în cinematografia română de Puiu. (John Cassavetes, dat frecvent ca reper în exegezele acestei prime perioade din cariera lui Tarr, este şi unul dintre reperele declarate ale lui Puiu.) Chiar şi după ce-a rupt-o cu realismul social (pe la jumătatea anilor ’80), Tarr a rămas fidel cîtorva idei profund neorealiste – nicăieri mai fidel decît în ultima sa capodoperă, Calul din Torino (recent adusă la MŢR de către Asociaţia Culturală Macondo), un film construit din blocuri grele de spaţiu-timp continuu (David Bordwell a numărat numai 37 de cadre în două ore şi jumătate), în care un bărbat şi o femeie (fiica lui) nu fac altceva decît să trebăluiască prin cocioaba lor (şi prin jurul ei), să mănînce şi să se uite pe fereastră, ca într-o aplicare la literă a „evangheliei“ după Cesare Zavattini. Abat