Ştiu că s-ar putea să nu fie foarte "popular" ceea ce voi scrie. S-ar putea să vă miraţi că nu voi scrie, în primul rând, despre cei care redactează rapoartele MCV, ci despre cei care-l citesc, la Bucureşti. Mi se pare umilitor faptul că, de 23 de ani, trăim din monitorizare în monitorizare, ca un copil care, şi după majorat, rămâne sub tutelă. Din păcate, aceste monitorizări devin tot mai penibile, încercând să menţină un statut de semi-membru al UE, pentru a nu ni se acorda toate drepturile ce ne revin. În definitiv, dacă nu beneficiem de toate aceste drepturi (inclusiv accesul în spaţiul Schengen) de ce plătim, în totalitate, cotizaţia anuală de peste 1 miliard de euro! La fel, în ceea ce priveşte acordarea unor fonduri care ar trebui să ne revină şi care sunt blocate, - e adevărat şi din vina noastră - dar şi din interesul celor de la Bruxelles care pot astfel să le redistribuie.
În ceea ce priveşte rapoartele pe justiţie, mi se pare inadmisibil ca guvernul să nu fie consultat şi să nu poată transmite observaţii şi comentarii pe proiectul de raport, permiţându-se ca un text redactat de persoane care nu se identifică şi care, obţin informaţii, poate, din surse partizane, să fie pus în circuit internaţional.
Oare tentaţia noastră pentru compromisuri ne face să ne pierdem demnitatea şi reacţiile de suveranitate? Recunosc, mi-a plăcut reacţia preşedintelui Senatului dar, dincolo de exprimarea unei poziţii, cred că este nevoe şi de atitudini.
Raportul putea fi trimis înapoi pentru o nouă redactare, împreună cu observaţiile guvernului, sau se putea publica, în paralel, un contra-raport al guvernului, cu precizări la toate observaţiile "experţilor". De exemplu, dacă "experţii" respectivi nu cunosc dispoziţiile din constituţiile lor referitoare la responsabilitatea ministerială sau la imunitatea parlamentară, acestea le put
