În 1952, familia Dumitru se muta în Bucureşti, pentru a începe o viaţă nouă. Din fosta comună 30 Decembrie, a ajuns în mahalaua Ferentari, unde avea să stea aproape 15 ani, alături de chiaburi desproprităriţi, ţărani veniţi să-şi caute de muncă şi copii cu picioarele desculţe în mijlocul drumului. În 2013, Petru Dumitru, unul dintre copiii familiei, se întoarce în Ferentari să-şi caute fosta curte a copilăriei. Dar astăzi mahalaua s-a unplut de blocuri şi oameni "înrăiţi".

„Cred că aici era casa, cu toată curtea din faţă, străzile erau mult mai mici, nici nu existau trotuarele astea“, spune Petru Dumitru, uitîndu-se la blocurile văruite în alb şi albastru din faţa lui. Sîntem în Ferentari, aproape de intersecţia cu Bulevardul Sălaj: azi – cartier al cutiilor de chibrituri, ieri – mahalaua celor care voiau s-o ia de la zero în Bucureştiul la început de comunism. Bărbatul încearcă să caute un punct de reper care să-i aducă aminte de vechea zonă, trage cu privirea înspre nişte case cu pereţii îmbrăcaţi în faianţă, din spatele unor blocuri, însă „astea sînt construite acum“, spune el nedumerit. Aici e locul unde, în 1952, familia lui şi-a început viaţa în Bucureşti, după ce s-a mutat din comuna 30 Decembrie, actuala 1 Decembrie, de la sud de Capitală.

Cînd a terminat armata, tatăl lui Petru a fost angajat ca şofer la Steaua, Clubul Sportiv Central al Armatei. Săptămînal, el făcea naveta între oraş şi satul unde era soţia sa, pînă cînd a primit o locuinţă din partea statului. „Am venit cu chirie şi ne-am mutat la un bogătaş mare, care avea vreo şapte chiriaşi în curte şi ne-au dat două camere şi nouă“, povesteşte Fănica, mama lui Petru, acum în vîrstă de 86 de ani. Pentru ea, mutatul în Bucureşti – oraş pe care nu-l îndrăgeşte nici acum – a venit ca soluţie pentru a nu-şi strica mariajul: „tu vrei ca bărbatul tău să umble după alte femei şi să te lase cu