● Ilie Stepan Project, Lumina, Soft Records, 2012.
Diabolus in Musica nu este doar un album Slayer, ci şi o denumire consacrată pentru un aspect pur tehnic – tritonul, rămas în istorie drept un element de structură muzicală asociat cu lucifericul, din motive neclare: poate din cauza lui Liszt, care s-a bazat pe el pentru a descrie acustic Iadul, poate din cauza atmosferei sumbre pe care o poate stîrni, ori a evitării sale persistente în muzica ecleziastică. Rockul a profitat din plin de acest element, unul dintre ingredientele care i-a inspirat pe esteţii ultramoralişti să acuze genul de decadenţă şi instigare la emoţii indezirabile. Pînă şi cei de la Beatles – indivizi rămaşi în memorie drept destul de drăgăstoşi – au fost trecuţi prin ceaunul judecăţii morale pentru asumarea unui sound bazat pe diabolus in musica. L-o fi împins asta pe John Lennon înspre obsesia sa tardivă pentru culoarea alb? Rockerii sînt, sub aspectul ăsta, de două feluri: cei care se complac în acuzaţii, încercînd să întoarcă poziţia defensivă în folosul propriei imagini; şi cei care iau atitudine, măsuri concrete, să arate că lucrurile nu stau chiar aşa. În această a doua categorie intră practicanţii rockului „alb“, ultrapozitivist, bombastic pînă la operativ, consacrat de Jesus Christ Superstar şi evoluînd în zilele noastre în progressive rockul penticostal (Spock’s Beard), ori, dacă optimismul invaziv e amestecat cu puţină încruntare creştinească, în white metal (Tourniquet).
DE ACELASI AUTOR Libertinaj stilistic Un Ziggy Stardust al nostru Furtuni somnoroase Spiritual vs senzorial Nu mă pricep la muzică într-atît încît să îmi dau seama dacă Ilie Stepan se foloseşte de tritonul diabolic sau nu (de fapt, nu mă pricep deloc la muzică). Dacă Dumnezeu face totuşi abstracţie de ingredientele structurale ale sunetului, are destule motive să fie încîntat de modul în care proiectul
