În mai 1970, România şi URSS au semnat acordul de colaborare în domeniul energiei atomice, care prevedea construcţia unei centrale electrice pe bază de uraniu îmbogăţit. Prin pretenţiile sale exagerate, Ceauşescu a provocat în cele din urmă abandonarea proiectului.

După înfiinţarea Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară (decembrie 1969), preşedintele Ioan Ursu şi subordonaţii săi au început studiul variantelor de construcţie a patru centrale nucleare, prevăzute de Programul nuclear naţional (mai 1969). Prima dată i-a contactat pe sovietici în baza unui acord mai vechi dintre România şi URSS privind folosirea energiei atomice în scopuri paşnice (Bucureşti, 19 aprilie 1962). Sovieticii ar fi dorit ca România să exporte minereu de uraniu, care să fie extras şi îmbogăţit la ei. Deşi în 1965 eşuaseră aceste negocieri, în 1968 România a solicitat Comitetului pentru Relaţii Externe al URSS o ofertă pentru dezvoltarea unor capacităţi nucleare civile. A venit în 1969, dar partea română a sistat discuţiile. Curând, la Congresul al X-lea al PCR, Ceauşescu a propus propriul Program nuclear naţional.

Tehnică de vârf şi specialişti din URSS

Ioan Ursu a plecat la Moscova pentru documentare în februarie 1970, purtând discuţii cu A.M. Petrosianţ, preşedintele Comitetului de Stat pentru folosirea energiei nucleare al URSS. Negocierile anterioare îşi pierduseră actualitatea, sovieticii solicitând o nouă ofertă de colaborare.

Schiţa acordului a fost prezentată lui Ceauşescu în regim de urgenţă. Conform acesteia, sovieticii ar fi urmat să furnizeze reactoare nucleare, combustibil nuclear şi materiale nucleare, cu toate anexele aferente. În plus, pregăteau şi specialişti pentru întreţinerea lor.

În perioada 26 februarie – 11 martie 1970, o delegaţie a Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară s-a deplasat la Moscova ca negociatori ai colaborării atomic