M-am uitat, în ianuarie, la imaginile de la Iaşi, cu ceremonia dedicată Unirii. Văd oameni politici încercând să danseze sau să joace Hora Unirii. O horă. Dar nu au loc să se mişte. Sunt foarte mulţi şi nu pot dansa, nu pot juca. Zâmbesc toţi, dar, ca într-o fotografie de acum un secol, sînt rigizi. Nu se mişcă.

Hora Unirii. M-am uitat, în ianuarie, la imaginile de la Iaşi, cu ceremonia dedicată Unirii. Văd oameni politici încercând să danseze sau să joace Hora Unirii. O horă. Dar nu au loc să se mişte. Sunt foarte mulţi şi nu pot dansa, nu pot juca. Zâmbesc toţi, dar, ca într-o fotografie de acum un secol, sînt rigizi. Nu se mişcă. Probabil că nu sunt primii care trec prin caznele acestea. Să dansezi aproape fără să te mişti. O horă pe loc. Ca şi unirea. Domnul Antonescu spune că, şi în acest caz, cazul cu Unirea, naţiunile au ultimul cuvânt. Cineva de pe un forum îl trimite la cărţi de istorie. Ce remarc, însă, este acest efort tensionat de a dansa aproape nemişcându-te. Foarte tare! Să ne mai lase. Citesc declaraţiile domnului Antonescu privind Uniunea Europeană. Acuză pe oficialii europeni că nu se informează despre România, dar că ascultă de “trepăduşii” din ţară. Fiind vorba de comunicare, devin atent. De ce îi ascultă UE pe “ceilalţi”, pe “trepăduşi”, şi nu ne ascultă pe noi? Pe noi, poporul care am votat. E ceva ciudat aici. Ori noi nu comunicăm ca lumea, ori UE e partizană, e politică şi îşi bate joc de noi. Acum, la Bruxelles, noi am cerut scurt pe doi, să înceteze cu monitorizarea. Să se informeze ca lumea. E aici ceva care nu seamănă a dialog civilizat. Uităm că suntem în nu în afara UE. Dacă vrem să nu mai fim “atenţionaţi”, monitorizaţi, atunci ar trebui să con-lucrăm, să lucrăm cu ei, nu împotriva lor. Ar fi momentul ca defectele noastre să facă loc calităţilor. Teatrul nostru de păpuşi. Dar între defecţiunile noastre este şi una care e văzută dr