Expresul „Lusitania“, care mă duce de la gara madrilenă Atocha la gara Santa Apolónia din Lisabona, îmi dezvăluie imagini diferite faţă de Spania: vegetaţia apare din ce în ce mai abundent, în detrimentul ţinutului pietros. Las în urmă un Madrid somptuos, cu iz protocolar, aşezat pe un platou arid, şi mă întâmpină o Lisabona senzuală, vaporoasă, zâmbitoare, cu femei frumoase şi multe mulatre unduitoare, angoleze şi mozambicane, aşezată lângă estuarul fluviului Tejo şi în apropierea oceanului Atlantic. „Quem ñao viu Lisboa, ñao viu coisa boa“ (Cine n-a văzut Lisabona n-a văzut nimic frumos), spune un proverb portughez. A spus-o şi lordul Byron, considerând-o „unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii“. Pitoreşti sunt şi gările de pe traseu, cu pereţii placaţi cu faianţă pictată de mână (azulejo). Lisabona are o istorie de milenii. Au stăpânit-o fenicienii, celţii, romanii, vizigoţii, arabii. După 246 de ani de la crearea regatului independent al Portugaliei, în 1385, Lisabona a devenit capitala ţării. Ziua de 1 noiembrie 1755 a retezat istoria oraşului în două: un devastator cutremur de pământ şi incendiile ce i-au urmat au distrus majoritatea clădirilor. Au pierit 40.000 din cei 90.000 de locuitori ai oraşului. Lisabona datorează personalitatea sa distinctă de astăzi tocmai acestui îngrozitor seism. Paradoxal, cartierul vechi labirintic Alfama a scăpat neatins, aşa cum se vede şi în zilele noastre. Marchizul de Pombal, ministrul regelui José I, a reconstruit capitala din ruine, a trasat noi cartiere şi pieţe, a ridicat monumentale edificii. În zori de zi, străbat Baixa Pombalina, formată din şapte străzi paralele nord-sud şi 11 străzi paralele est-vest. Axa principală a acestui plan geometric este rua Augusta, un amestec al străzilor bucureştene Stavropoleos şi Lipscani. La un capăt se află arcul de triumf din PraÎa do Comércio, considerată una dintre