-AA+A

„Întâlnirea din pământuri” Întâlnirea cu oraşul Timişoara poate fi considerată una definitorie pentru omul în căutarea unei identităţi. Aici se îmbină pământul de sub picioare cu lutul din fiecare, se suprapun imagini din trecut peste cele de-acum, se îngrămădesc gânduri ca-ntr-un lăcaş de unde se ia lumină. Lumina Timişoarei este acoperită de genele cerului care, din când în când, se închid, de parcă s-ar speria de gloanţe. Dar nu mai e cazul. A rămas doar instinctul de apărare, senzaţia de nesiguranţă, teama că oricând s-ar naşte o altă zi neagră. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc ce era aici în urmă cu 13-14 ani, ani pe care de-atunci îi numărăm în ani de libertate. Cu ce preţ? Păşesc acum liber într-o libertate pentru care n-am luptat, aşa cum s-a luptat. De aceea mă simt vinovată. E-atâta linişte, pustiu de duminică dimineaţa într-un oraş mare, ţipenie de om. Doar câte un trecător mai încearcă să ia pulsul oraşului. Oraşul acesta respiră şi trăieşte pe distanţa de la Operă la Catedrală, de la artă la credinţă, ca-ntr-un pod alături de alt pod, cel real peste râul străvechi.

Liniştea aceasta pare nefirească. Încerc s-o înţeleg şi nu-mi vine a crede. Ca-n poezie, neliniştea stă din „trestii să răsară”. Cum să se şteargă din memorie imaginile transmise la televizor, dintr-un câmp cu durere, tristeţe, moarte?! Timişoara e locul unde şi zidurile vorbesc, şi pietrele. Ecoul Revoluţiei nu s-a stins încă. El nu-i doar pe scene de teatru, în cărţi, pe ecrane; e incredibil de viu, în mintea celui care trece şi doar pentru câteva clipe prin acest loc. Locul despre care nu se poate spune că-i cel „unde nu s-a întâmplat nimic”. Aici răsunau primele strigăte de libertate. Cu cât trece vremea, cu atât înţelesul zilelor din decembrie '89 pare de mai neînţeles. Timişoara e un punct pe hartă, un izvor, pentru că de-aici a pornit cuvântul în libertate, aici s