De facto, România se află în stare de război. Nu de ieri, de astăzi, ci încă de la recunoaşterea şi acceptarea sa politică în structura primului tipar al ordinii mondiale, cunoscut de lumea modernă. O ordine şubredă, din concept, pecetluită între coperţile tratatelor de pace de la sfîrşitul Primului Război Mondial, care au prevăzut aproape totul, din punc­tul de vedere al învingătorilor, mai puţin condiţiile necesare păcii pe care o proclamau! Zeitatea marelui templu al Ordinii Mondiale, indiferent de nume, Ares, Ogoun, Mixcoatl, Annan, Chi You, Wotan, Anhur, Set, Laran, Indra, Kali, Anat, Perun, Polemos, Tohil, Belus, Thor sau Marte, a fost mereu "Războiul". Tributul plătit lui apasă, de atunci încoace, pe fiecare generaţie. Al Doilea Război Mondial a avut loc exact la intervalul unei generaţii şi a urmărit rearanjarea structurii de putere din nucleul dur al acelei prime ordini a lumii, luată ca întreg. După o cos­tisitoare şi nu prea reuşită rectificare, acceptată totuşi pentru 50 de ani, am ajuns la ultimul capitol: dizolvarea. Procesul acesta a început puţin înainte de încheierea "oficială" a Războiului Rece, dar s-a pus practic în mişcare după căderea Cortinei de Fier. Singura diferenţă, esenţială, este aceea că armele cele mai puternice cu care se poartă acum bătăliile menite să închidă era Primei Mari Ordini Mondiale şi să deschidă calea alteia noi, nu sunt cele din oţel, purtătoare ale devastatoarelor capacităţi exploziv-distructive, ci acelea economice, politice şi ale cotrolului mental-comportamental, ale căror efecte însumate ating, dacă nu depăşesc, deja, pe cele ale forţei nucleare. Fără să fie definitiv puse în rastel, "armele de fier" sunt folosite doar local, controlat, în situaţii accentuat asimetrice, atît şi acolo unde sunt utile, fie pentru a deschide calea operaţiunilor "neconvenţionale" de amploare, fie pentru a pecetlui ceea ce s-a realizat dej