Deşi au trecut mai mult de şapte ani de la schimbarea prin denominare a valorii monedei naţionale, foarte mulţi dintre cetăţenii români continuă să vorbească despre milioane, în loc de sute de lei, să calculeze alternativ şi imprevizibil în lei noi şi lei vechi. Fenomenul e spectaculos şi invită la speculaţii etnologice şi antropologice: s-ar putea presupune că românii sînt excesiv de optimişti sau de irealişti; că le place hiperbola şi vor să fie milionari, indiferent de valoarea reală a milioanelor. Sau, mai probabil, s-ar putea afirma că e vorba de indivizi esenţialmente tradiţionalişti, conservatori, care nu acceptă cu uşurinţă schimbarea (banilor) şi refuză în genere reformele venite de undeva, de sus. Aşa cum am mai spus şi altă dată (într-un articol din 2008 despre „Denominare şi denominaţii“), cred că explicaţia este mult mai simplă, de natură cognitivă şi lingvistică, fără legătură cu specificul naţional şi cu generalizările de orice fel. Mi se pare că echivalarea care contrazicea sistemul numeric bine înfipt în minţile tuturor, prin anii de şcoală şi prin denumirile cifrelor, a fost contraintuitivă: schimbarea „cu patru zerouri“, desigur justificată din punct de vedere economic (dar şi cu o miză psihologică, pentru că pregătea viitoarea înlocuire a leilor cu moneda europeană), nu a fost acceptată uşor. Păstrarea formei şi a desenului bancnotelor, sugerînd o trecere uşoară de la vechea valoare la cea nouă, a fost mai curînd o capcană. Cea mai puternică frînă a schimbării a constituit-o chiar limbajul, prin denumirile cifrelor şi prin tendinţa firească de abreviere a acestora. E normal ca două sute de mii să devină spontan şi automat, în conversaţie, două sute şi tocmai de aceea s-a dovedit că e foarte greu să se transforme în douăzeci. Vechea abreviere (atît de firească încît trecea neobservată) şi noua valoare nu s-au potrivit, creînd în permanenţă con