Împrietenirea mea cu Cuvântul, fie el rostit sau încrustat pe un petec de hârtie – de cele mai multe ori, decolorată de amintirile de roman ale mamei, s-a plămădit târziu, în adolescenţă. În copilărie, am dat prea puţină atenţie Cuvântului, cifrele fiindu-mi, în vremea ceea, mai apropiate, mai cu seamă misticile, pentru mine, 5 şi 25, care rezonau în sufletul meu armonia.

Eram mai curând prieten cu rostirile scurte, cu formulele evadării din real, evadare care nu părăsea întru totul căminul matern, iubeam ţărmuirea casei mele.

Familia îmi era o partitură pe două voci, dintre care numai una, a mamei, dobândise dintru început privilegiul să-mi citească lungi cuvinte ale căror formă nu le descifram încă. Vocea mamei încântând literele întru sărutul lecturii mă purta în visare de sine. Să fi fost povestea cea care deschidea larg ferestrele imaginaţiei mele sau glasul de basm al mamei?

Crescând, am pus deoparte un carneţel destinat expresiilor tămăduitoare culese din cărţi. Încă îmi plăceau mai mult cărţile-vii, întrupate în verişorii care îmi legănau adormirea în basme chiar atunci dospite, „minciuni” cum le numeam noi, crezând, în acelaşi timp, în taina lor. Taina care mi-a mitizat copilăria fiind cea a stelelor-focuri, a căror ardere era întreţinută de îngerii de serviciu ai lui Dumnezeu.

De la o vreme, jocul şi joaca au exilat lectura într-o alveolă a stupului meu sufletesc; devenisem trântor al vieţii reale, călătoream acum din zări până-n amurg în colbul sociabilităţii agresive.

Toate acestea până într-un dumicat de seară întârziată de vară, când am cunoscut un bătrânel care avea să-mi coloreze umbra: Emil Cioran. Peste timp, alţi „bătrânei” au poposit în poarta grădinii mele care aştepta seminţele gândului.

Din toate acele iubiri febrile şi, posibil, mult prea timpurii pentru mintea mea necoaptă, infidele aşadar, am